http://www.lasertriodental.ro/

Materiale stomatologice

http://www.lasertriodental.ro/

Un gând

Faceți căutări pe acest blog

AMESTECATE

Totalul afișărilor de pagină

31 mai 2008

Gabita


Gabita-nepotul Mirelei

O raza, Getuta

Nu am putut să mă bucur prea mult de frageda ei pruncie, eu fiind cu 12 ani mai mare ca ea, deoarece eram plecată, în cea mai mare parte a anului, la şcoală, la noi în sat, neexistând ciclul gimnazial.
Getuţa, aşa era numele ei, pe care eu l-am ales, era foarte ataşată de mami, şi, când pleca mama undeva, ea plângea de mama focului, încât nu o dată, a leşinat. Probabil, făcea spasmul plânsului şi-şi pierdea suflul şi conştienţa, dar cine ştia, pe atunci, de aceste fasoane, atât de cunoscute în zilele noastre?
Timpul trecea, şi, ca orice jivină de pe faţa pământului, şi evoluţia fizică şi psihică a acestui copil îşi urma firescul lui. A devenit o copilă foarte frumoasă. Era singura, dintre fraţii mei, blondă, cu ochii albaştri, năsucul subţire, cu o formă perfectă, la fel ca al tatălui meu, dar tenul era închis la culoare, încât era aproape creolă, o combinaţie perfectă pentru orice om, mai ales, în virtutea preferinţelor mele. Deşi era destul de rahitică, părinţii mei neavând vacă cu lapte, iar mama nu cunoştea ce înseamnă tratament pentru sarcină, se profila la orizont o fetişcană, care avea să rupă multe inimi, cu frumuseţea-i răpitoare.

Ea însă era foarte rece cu băieţii, dar cu atât mai mult, probabil, foarte râvnită. Avea doar 1,56m., dar nu au lipsit curtezanii din preajma sa. Cum era o fire extrem de sensibilă şi cu bun simţ, nu ar fi rănit pe nimeni prin atitudine sau vorbe, şi accepta orice compliment sau manifestare, dacă nu friza bunul simţ.
A crescut cu frica lui Dumnezeu, şi mergea în fiecare duminică la biserică. Nici nu ar fi putut face altfel, deoarece mama mea, în fiecare duminică dimineaţa, mergea şi îi bătea la uşă, întrebând-o:
-Getă, tu mergi la biserica?

Era aceeaşi întrebare, de-a lungul duminicilor şi anilor. Sărmana mama voia ca măcar noi, fetele, să mergem la biserică, de unde nu a lipsit nici ea, niciodată, atât timp cât a fost în putere. Chiar dacă avea musafiri în casă, un mort de îngropat, Dumnezeu era pe primul loc în sufletul şi atitudinea ei. Eu mă mai revoltam de multe ori, o făceam să plângă, dar, apoi, sufeream nespus, numai că situaţia se repetea iar şi iar, fără ca eu să îi cer iertare măicuţei mele dragi, ba mai mult, aveam pretenţia să nu mă cotrazică, să am eu ultimul cuvânt.

O raza,sora mea

După ce moaşa din sat, Ana, a spălat-o, şi au adus-o la sânul mamei, au văzut că era un copil de o frumuseţe răpitoare.

Era blonduţă, cu ochii ireal de mari, albaştri, şi cu o pată minusculă, cafenie pe ochiul drept. Deci era însemnată. Oare era ceva de bun augur sau de rău? Viitorul avea să ne dumirească în acest sens.

Cum mama era prinsă de atât de multe treburi din gospodărie, şi mai trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai ei, nu îi mai rămânea prea multă afecţiune de arătat, cel puţin în aparenţă, acestui odor, pe care eu am aşteptat-o de la primele sarcini ale mamei mele, dar ea adusese pe lume, după mine, doar băieţi, şi nici o fată.

O raza...

După ce moaşa din sat, Ana, a spălat-o, şi au adus-o la sânul mamei, au văzut că era un copil de o frumuseţe răpitoare.

Era blonduţă, cu ochii ireal de mari, albaştri, şi cu o pată minusculă, cafenie pe ochiul drept. Deci era însemnată. Oare era ceva de bun augur sau de rău? Viitorul avea să ne dumirească în acest sens.

Cum mama era prinsă de atât de multe treburi din gospodărie, şi mai trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai ei, nu îi mai rămânea prea multă afecţiune de arătat, cel puţin în aparenţă, acestui odor, pe care eu am aşteptat-o de la primele sarcini ale mamei mele, dar ea adusese pe lume, după mine, doar băieţi, şi nici o fată.

O raza

Într-o iarnă geroasă, cu zăpada care ajungea până la ferestrele caselor, când cea mai mare plăcere din lume, ţi-o dă un foc bun în soba care duduie, a venit pe lume un boţ de om, care abia a scos câteva sunete la contactul cu lumea haină, prevestind, într-un fel, că nu îi va fi uşor să trăiască în această lume ostilă pentru unii, iar pentru alţii, cărora soarta le surâde, este numai primăvară, metaforic vorbind.

Era cea de-a şaptea sarcină a mamei mele. Vlăguită de forţă, de minerale, de vitamine, după sarcinile anterioare epuizante, a mai rămas prea puţin din zestrea fizică a mamei mele, pentru acest pui de om, care venea pe lume, ca să-şi înceapă odiseea, şi nu era prea înzestrată cu putere, din perioada intrauterină. Nu este de mirare că era atât de plăpândă, încât părea aproape nepământeană.

30 mai 2008

Eu, la revolutie

Seara, am auzit că un grup de terorişti de la Timişoara se îndreaptă spre oraşul nostru. Nu mai ştiu de unde a venit informaţia, pentru că era o nebunie cu zvonurile, care de care mai alarmante.

M-am speriat foarte tare, mai ales că, noi locuim la variantă, vizavi de gară, pe unde ar fi fost, în mod sigur, în opinia mea, traseul teroriştilor. Dacă ocupau gara, care este un punct strategic în orice localitate, cu siguranţă, ocupau şi blocurile din vecinătate, sau luau ostateci.

Chiar mă gândeam la un plan de baricadare, într-o cameră din apartament, care nefiind spre şosea, cu greu ar fi putut ajunge gloanţele. În cele din urmă, mi-am zis că mai bine ar fi să merg la cineva care stă mai în centru. Deci, am plecat cu copiii la un prieten bun al lui Carin, unde intenţionam să rămânem peste noapte, dar, în cele din urmă, ne-am întors acasă, cu moartea în suflet.
Ne-am culcat, dormind iepureşte, şi, la cel mai mic zgomot, mă trezeam.

Cum am perceput revolutia...

La birou, sotul meu s-a răzbunat pe portretul tovarăşului, luându-l de pe perete, şi dând cu el de podea. L-a făcut ţăndări! Acumulase atâta ură împotriva tovarăşului, încât, dacă nu a avut curajul să-l atace altfel, măcar aşa, s-a răzbunat. Deşi, la drept vorbind, trebuia să îi fie recunoscător, că l-a ajutat să aibă o facultate, prin bursa acordată, şi-a făcut un apartamenmt, pornind de la zero, etc.

Oleg, fiul meu, voia să meargă în centru, să ceară o armă, pentru a se duce la H, unde se dădeau lupte. După multe rugăminţi ale mele, a renunţat, dar s-a dus totuşi în centru, spre neliniştea mea. L-am trimis pe soţul meu să meargă după el, să-l urmărească, ca să nu facă vreo prostie, ori să intre în vreo încăierare şi apoi să spună că este erou al revoluţiei, aşa cum au făcut destui semeni de-ai noştri.

Eu, spre ruşinea mea, aveam o teamă viscerală de tot ce se întâmpla, încât nu am ieşit din casă ! Aveam impresia că, după orice gard viu sau bloc, se ascunde un om înarmat, care mi-ar pune viaţa în pericol.

Cum am trait revolutia...

Mi-era o teamă cumplită! Nu aveam pâine în casă şi nu îndrăzneam să merg nici măcar până la alimentară, ca să cumpăr.

Priveam la televizor evenimentele, ca tot omul din ţară, şi nu numai… Când l-am văzut pe Mircea Dinescu, în ţinuta aceea, cu care nu eram obişnuită, la oamenii publici, care erau mereu la cravată şi costum, am avut o senzaţie de teroare, gândindu-mă că au înlăturat pe Ceauşescu Nicolae, dar a încăput ţara pe mâna unor vagabonzi care au luat puterea.

Încetul cu încetul, auzind discursurile celor care se tot perindau pe post, am început să mă mai liniştesc. Unii dintre vorbitori erau chiar caraghioşi, prin discursurile bombastice şi prin servilismul lor, ce ieşea în evidenţă, în faţa celor, cu care credeau că trebuie să se pună bine, aşa cum l-am perceput eu, atunci, pe prezentatorul de ştiri, al cărui nume l-am uitat.

Eram într-o stare de surescitare maximă, şi doar pastilele de Rudotel, care erau tare la modă, pe atunci, mă mai linişteau.

Naiva

Baietii mei, ca orice copii de seama lor, nu erau nici foarte răi, dar, cum adolescenţa nu este uşor de trecut, îmi creau şi ei probleme, ca oricărui părinte.
Începeau fel de fel de tentaţii pentru ei. Oleg, cum aveam să aflu mai târziu, era mare maestru al pokerului! Când am aflat eu, el îşi făcuse deja ucenicia, şi multe lacrimi au curs din ochii mei, ca din nişte izvoare diluviene, din cauza acestui joc nenorocit! Carin, care era mai introvertit, nu-mi crea probleme majore, sau ştia mai bine să mascheze adevărul, având mai mult "noroc".
Eu eram toată ziua acasă, după serviciu, îndrăgostită nebuneşte de aspirator, de maşina de spălat, de cratiţă, etc. şi de televizor, atât cât erau programele de "bogate" în acele timpuri. Citeam foarte mult. Făcusem rost de SAS-uri, în limba franceză, şi le citeam pe ascuns, de asemenea, alte cărţi care erau interzise înainte de ’89.
Va urma

29 mai 2008

Iosif, nascut dupa mine

Al doilea frate al meu a fost Iosif, pe care era cât pe ce, să-l nască la câmp, la cules de porumb.

Mi-amintesc că aveam doar doi ani şi jumătate, când îl legănam, aşezat într-o troacă de lemn. Nu ştiu ca vreunul din fraţii mei să fi avut leagăn. Mama pleca adeseori la lucrul câmpului, iar tata rămânea acasă, să facă var la varniţă. Pregătea piatra de var–o mărunţea-, apoi, încărca varniţa, care era lângă casă, pe Omeag, unde erau trei vărniţi- a noastră, a lui Săbin-Ouţa- şi a lui Sâcu. După ce varniţa era clădită i se dădea foc pietrei de var, care ardea toată noaptea.
Veneau să îi ţină de urât celui care era la varniţă, mai mulţi vecini care depănau diverse poveşti, uneori despre strigoi.

Aşa făcea o vecină, Treja, o femeie bătrână ce nu a fost măritată niciodată. Fiind singură şi frustrată, inventa poveşti de ţi se scula părul în cap, mai ales mie care aveam o imaginaţie bogată şi nu stăteam prea bine cu nervii.

Cum am venit pe lume

M-am născut într-un sat vecin,în casa unei rudenii mai îndepărtate, zisă a lui Portăric, unde se afla, din fericire, şi o moaşă, care i-a dat ajutor mamei mele, să mă aducă pe lume.

Ea plecase cu carul cu var, împreună cu tatăl meu, să-l ducă la târg, neştiind că i-a venit sorocul să nască.

Mai nou, mama şi-a amintit că, totuşi, m-a născut în casa unei femei, Loti, care locuia în alt sat. Deci, o altă versiune a venirii mele pe lume…
Povesteşte că a plecat dis-de-dimineaţă, pe la 3, ca să ducă var la oras, numai că, ajungând în satul vecin, i s-a făcut rău. A vrut să se întoarcă singură acasă, pe jos, dar Doda, un vecin, ce ducea şi el var, i-a spus să stea tata cu mama, că duce feciorul lui carul cu var la oraş.

Au intrat in curtea lui Loti, apoi în casă. Ei dormeau. Soţul femeii s-a dat jos din pat, a adus nişte preşuri din grajd, -curate-după spusele mamei, le-a aşezat pe jos, şi acolo, am venit eu pe lume! Seara, s-a întors tatăl meu de la oraş, şi m-au dus acasă, in car.
-Mamă, m-ai spălat după ce m-ai născut?, o întreb eu curioasă.
-No, spălat! Te-am şters cu nişte cârpe si te-am spălat când am ajuns acasă, seara!

Cam aşa a născut mama mea pe aproape toţi copiii ei, pe drum, la câmp sau acasă, asistată de moaşa Ana, vecina noastră.

Eu in persoana

Imediat după ce a avortat, mama a rămas însărcinată cu mine. Şi aşa m-am născut eu, Mărioara, nume dat după cel al unei vecine, Mărioara lui Sâcu.

Acest vecin, zis Sâcu, a murit în urma unei altercaţii cu ginerele său, Relu lui Mitru lu’Cula, care l-a lovit cu un par în cap, crăpându-i ţeasta. A murit după câteva zile de agonie. A fost ceva neobişnuit în lumea satului, şi s-a dus vestea în toate satele din împrejurimi. Se pare, spuneau gurile rele, că cearta dintre cei doi a izbucnit din cauza Ilenei, soţia mortului.

Ginerele a fost condamnat la ani grei de temniţă, dar s-a prăpădit la scurt timp, fiind omorât accidental de un vagonet, în mină, unde îşi ispăşea pedeapsa.

Putem trage concluzia că, de multe ori, o femeie poate potoli un foc în familie, cum a făcut mama mea, de atâtea ori, sau, cum se întâmplă, de cele mai multe ori, poate duce, prin nesăbuinţă, la dezastre cu pierderi de vieţi omeneşti şi schimbare de destine a unor generaţii întregi.

Vieti spulberate

Mama a născut, la început, două gemene, Ileana şi Măriuţa, prematur, care au murit imediat după naştere. Le-a îngropat în spatele coteţului, unde este acum bucătăria noastră de vară.

Cred că mama le-a avortat, pentru că lucra foarte mult la căratul pietrei de var, tata ocupându-se cu vărăritul. În timpul sarcinii, mama a tuşit mult. Rămăsese cu o tară din tinereţea ei, de când era să moară de aprindere de plămâni. Fiind însărcinată, ea a tuşit atât de tare, intr-o zi, încât a simţit că i s-au rupt apele şi a avortat.
Fetiţele erau vii, au trăit cam o oră. Nu erau incubatoare ca astăzi. Deşi era o fiinţă slabă, scundă, prost hrănită, era pe deasupra şi foarte gingaşă la mâncare, dar a lucrat enorm de mult şi de greu în viaţa ei. Mă miram, adesea, cum mai rezistă, draga de ea

Mama ne povesteşte des de aceste prime creaturi din viaţa ei de femeie, pe care le visează periodic. Visul era cam aşa:
-Să vă facă mama nişte hăinuţe?, ar întreba mama pe fetiţe.
-Aici, în pământ?, răspund ele. Şi visul se repetă destul de des.

Constantin

Alt frate al mamei a fost Constantin, un băiat superdotat, mai mare cu un an ca şi mama mea.
El era mândria familiei, învăţînd foarte bine la şcoală şi având o îndemânare practică, ieşită din comun. Având doar şase ani, a construit un război de ţesut în miniatură, cu absolut tot ce trebuia. Avea o inteligenţă nativă mult peste medie, la un copil din mediul său de viaţă. S-a îmbolnăvit, la vârsta de 12 ani, de apă la plămâni, deoarece a alergat după o vacă nărăvaşă, cu care era la păşune.
L-au dus la spital, dar nu s-a mai putut face nimic pentru copilul genial. Toţi medicii, care l-au tratat, erau uimiţi de acest copil care era o adevărată enciclopedie, lucru destul de neobişnuit, de altfel, când copiii nu aveau posibilităţi de instruire ca şi astăzi, şi totuşi, acest copil ştia foarte multe lucruri.

I-a auzit pe medici spunând că dacă mai face apă in corp, nu vor mai putea să-l salveze. El a auzit acest lucru, fără ca medicii să-şi dea seama, şi, după ce l-au externat, într-o zi, stătea în grădină să păzească un bou, care era şi el bolnav. Copilul era foarte trist şi abătut şi buna l-a întrebat dacă îi pare rău de bou. Copilul a suspinat, si buna a înţeles că nu de bou îi părea lui cel mai rău, ci de el însuşi, simţind că îi vine şi lui sfârşitul.

Buna Lina

Când eram noi copii mici, ne petreceam mult timp la buna, la Vărmaga, un sat situat în fund de lume… De acolo nu se merge mai departe. Avea buna o curte mare, plină cu iarbă, pe unde treceau cu carul toţi cei ce voiau să meargă la Măguri sau la alte terenuri pe care le aveau şi pe acolo era singurul loc de acces.

Vecinul ei era Augustin a lui Nuţu, de care o despărţea un firicel de apă, peste care era un gărduleţ cu un pârleaz deasupra. O să ţin minte toată viaţa acest locşor ce mi-a încântat copilăria

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu matern, Petru, care avea puternic înrădăcinată în sânge, patima fumatului, care i-a şi fost fatală. Mama îmi povestea multe despre tatăl ei, care a murit destul de tânăr, neputând renunţa la viciul ce-l devora, deşi şi-a propus de nenumărate ori, şi ştia că îi va aduce sfârşitul.

28 mai 2008

Mama

Mama spunea mereu, cu mândrie, că noi, copiii ei, am făcut o sută de ani de şcoală, în total, şi nu greşea cu nimic, draga de ea.
Îi datorăm aceste succese ale noastre şi îi mulţumim pentru sacrificiul ei, pentru că nouă ne dădea părţile bune dintr-un pui, iar ea mânca gâtul, capul sau chiar ghearele
Ea a fost şi este, încă, creierul acestei familii numeroase. Ea a dus greul în gospodărie şi a fost promotorul realizărilor noastre, pe când tata, scumpul de el, era executantul muncii fizice, brute, istovitoare, pe care o făcea cu drag, fără să comenteze, vreodată, dorinţele mamei.
Ei nu au făcut niciodată diferenţă între noi, copiii lor, şi intre cei care ne-au devenit jumătăţi, pe care îi iubeau, îi respectau, se rugau pentru ei şi îi apreciau.

25 mai 2008

Prea tarziu...

Abia după înmormântare, am realizat că totul s-a dus şi este iremediabil pierdut. Am început să plâng, fără a mai avea control, la disperare, şi au început remuşcările că nu am făcut destul pentru el. Dacă ar fi zăcut mai mult timp pe pat, ar fi fost mai uşor de suportat, m-aş fi obişnuit cu ideea dispariţiei iminete, dar aşa, nici azi, după ani, la 29 iunie, 2005, nu mă iert că nu am făcut totul… Nici scuza că eram şi eu foarte bolnavă şi internată, nu este suficientă pentru mine. Chiar dacă lucrurile au intrat în firescul lor, după aceea, pentru ceilalţi, eu tot nu mă pot obişnui cu ideea.

Este interesant că nu l-am visat defel…

Sfarsit!-continuare

În acele momente disperate, a intrat în salon o femeie, pe care o cunoşteam, care avea o Biblie în mână. Ca prin farmec, tata s-a liniştit, a rămas cu ochii aţintiţi la ea, şi-ntr-un minut, şi-a dat duhul, eu fiind la o orecare distanţă de el, fiindcă m-a luat cu leşin. Eram împietrită, nu puteam să dau o lacrimă…
A venit şi Dadi,fiul meu, înainte, întâlnindu-se cu femeia cu Biblia, pe scări, care i-a spus că vine de la salonul x…şi că bunicul lui a murit. Bietul copil a rămas siderat! Voia chiar s-o ia la palme pe femeia respectivă, considerând că spune prostii.
Am lăsat pe Dadi şi pe tatăl său, care venise între timp, şi am plecat la secţia mea, mi-am luat sedativele şi m-am culcat, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Vă vine să credeţi cât eram de bulversată, şi cum am reacţionat?! Exact pe dos, de cum procedează un om normal.
Eram după trei săptămâni de tratament la pshiatrie. Nu-mi venea să cred că este adevărat, ba chiar refuzam să cred, sperând, până în ultima clipă, într-o minune a învierii, pe loc.

Sfarsit!

Eram doar eu cu tata în salon, şi cu un singur băiat. Era şi zi de sărbătoare-Sf. Petru şi Pavel-, iar ceilalţi pacienţi erau prin curte, fiind răcoare, după o zi călduroasă, pe la orele 20.

Tata se ruga în limbi către Dumnezeul căruia I-a slujit toată viaţa lui, cu credinţă şi devotament.

Fiul meu, Dadi, care fusese pe la el, a plecat până acasă, urmând să revină, cât mai repede, ca să stea cu bunicul în timpul nopţii…N-a mai apucat să-l găsească viu, deoarece, între timp, agitaţia lui crescuse. Asistenta de serviciu i-a adus un diazepam. A venit şi doctoriţa care era de serviciu la Urgenţă, şi l-a întrebat ce-l doare. Tata a răspuns că nimic, doar ameţeşte. L-a consultat, m-a chemat afară din salon, şi mi-a spus să mă aştept la ce este mai rău.

Cum s-a stins-continuare

În acelaşi timp cu tatăl meu, eu am făcut o nevroză foarte urîtă, şi nu puteam să înghit aproape nimic. M-am internat la spital, şi timp de trei săptămâni nu am mai văzut de tatăl meu, a cărui stare s-a agravat. M-am învoit de la spital pentru 24 de ore şi am mers acasă. Soarta lui era pecetluită  Abia se mai ridica din pat. Nu-l durea nimic, dar ameţea. Eu m-am întors la spital şi am căutat să vorbesc cu medicii de la Interne, ca să-l internez. Am plecat cu Liliana, o bolnavă internată cu mine, împreună cu prietenul ei, ca să-l aducem pe tata la spital. Era luni, pe la amiază. Cu o zi înainte, duminică fiind, tati s-a străduit, cum a putut, dragul de el, să meargă la biserică, ca să ia împărtăşania. Avea să fie ultima, din viaţa lui…A mers pe picioarele lui până la drum, la maşină, dar, în timp ce ne îndreptam spre Deva, îi era foarte rău şi avea scurte pierderi de cunoştinţă. Când îşi revenea, se ruga întruna.
Am ajuns la Urgenţă, unde a fost dus cu căruciorul, i s-au făcut analize de sânge şi hemoglobina scăzuse la 6 mg. L-au trimis la Interne. Eu am mers la secţia unde eram internată- Pshiatrie- A doua zi, l-au pus la perfuzii, glucoză cu corecţie de insulină, ,,un pic de apă chioară'',cum avea să spună tata. După acest ,,tratament'' i-a fost foarte rău, având o stare de agitaţie inexplicabilă. Nu era nici un medic pe acolo, ca să îi dea ceva. Eu alergam de colo-colo, doar, doar, găsesc pe cineva să mi-l salveze!
A fost ghinionul lui, sărmanul! O dată a fost şi el la spital, dar n-a avut noroc
Erau Campionatele Mondiale de Fotbal, din anul 1998. Cine să se gândească la un biet bătrân, a cărui destin depindea de profesionalismul celor care au depus jurământul lui Hipocrate?

Cum s-a stins...

Înainte de a muri tatal meu, cu vreo jumătate de an, am mers acasă şi l-am văzut mai tras la faţă, fără rumeneala pe care o avea de obicei, şi i-am spus că nu-mi place cum arată, însă mama, care avea răspuns la toate, fiind foarte "ocoşă", mi-a zis că arată ca un bătrân, cum altfel!?

L-am dus primăvara, ca să-i facă mai multe analize, dar toate i-au ieşit prost, deşi nu-l durea nimic. Era totuşi atât de fericit în acele momente, cum nu-l mai văzusem Toată ziua, cânta în alte limbi, un cântec numai de el ştiut. Simţea, probabil, fără să-şi dea seama, că îi vine sfârşitul!
Vă spun altă dată urmarea, fiindcă nu mai pot continua de plâns...

Buni

Bunica mea paternala, Paulina, a făcut parte din cea mai veche şi mai bogată familie din sat, dar conjunctura vieţii i-a schimbat destinul.
A mai avut cinci fraţi, ea fiind cea mai mare- pe Alexandru- Şendruţ-, Sabin, Loghin, Ghenia şi Cornelia-, pe care i-a iubit mult de tot.
Ar fi putut fi o femeie realizată pe toate planurile, dar n-a fost să fie…Ursitoarele i-au fost potrivnice la naştere.

Pe omul ei, ,,americanul’’, al doilea barbat, dupa bunicul meu, nu l-a iubit şi s-a hotărât să revină în satul ei natal, împreună cu copilaşul ei iubit. Aici s-a recăsătorit cu Simion, un bărbat care a iubit-o mult, dar pe care ea l-a dominat toată viaţa. El era un om aspru în aparenţă, care înjura cât ţinea ziua, priceput la orice lucru, dar n-a realizat nimic în viaţă, nici nu l-a învăţat nimic pe tatăl meu, ci l-a dominat şi timorat.

Mama îmi povestea că în timp ce tata înjuga boii la car, moşul îi dejuga, iar ea, sărmana, trăia cu moartea în suflet, că mult prea răbdătorul meu tată va pune răbdarea în cui şi-l va altoi pe cel care îi călca demnitatea în picioare şi-l aducea la culmea disperării.

Dumnezeu a fost bun si n-a lasat sa se intample o astfel de tragedie in familia mea, datorita rugaciunilor fierbinti ale mamei mele.

23 mai 2008

Melancolica



Melancolie! Eu, trista si ganditoare.
Scumpii mei parinti, cei mai cumsecade oameni!
Surioarele mele, Geta si Tami, cand erau mititele.

Familie



Tata-fecior, eu,pistruiata, Tami, sora mea cand a terminat liceul.
Ce vremuri binecuvantate!

Familia-nunta lui Pit


Cea mai mare parte a fratilor mei.

21 mai 2008

Maiestrie divina


Cata maiestrie!

19 mai 2008

Familie



O parte din cei dragi ai mei.
Eu mireasa cu frumosii mei frati cand eru mici.
COPILASII MEI, CEI MAI DULCI PUISORI
ALTE PERSOANE DRAGI

Simion

De atâtea înjurături, într-o zi, lui Simion, bunicul meu vitreg, i s-a încleştat gura, nemaiputând să mănânce şi să vorbească câteva zile. Doar ochii putea să îi mişte. Părinţii mei îl întrebau dacă să se roage pentru el, iar el făcea semn, că nu. În cele din urmă, şi-a revenit, dar tot aşa de ,,burenos'' era la gură. Eu eram singura pe care o respecta, şi ce spuneam eu era literă de lege pentru el. Asta, după ce m-am certat foarte tare cu el, şi am reuşit să-mi impun voinţa. Nu-mi spunea pe nume, ci-mi zicea "doamna".

Şi eu am ţinut mult la el, pentru că am început să înţeleg că această asprime a lui era doar aparentă, iar în realitate era un om bun, victimă a mediului în care a trăit. Când a murit, l-am spălat ca pe un copil-, şi ca o bravadă de femeie, care suferea de mania teribilismului-, şi nu ne-a lăsat urât, nici mie, nici celorlalţi, cum ne aşteptam cu toţii.

Mamicuta mea

Mami are 87 de ani, dar e lucida ca la 40 de ani.
E mamicuta cea mai dulce de pe lume, pe care o iubim mult, noi, copiii ei, impreuna cu cei 13 nepoti.
Editare:acum are si trei stranepoti, si, in curand, va mai avea unul.

15 mai 2008

Mama



Mama mea este o fiinta deoasebita prin inteligenta sa nativa si prin modul de gandire.
Ea a reusit sa-si creasca si sa-si educe in mod exemplar cei sapte copii ai sai, dintre care, patru baieti.
Ii dedic aceasta melodie.

Ruga pentru parinti

14 mai 2008

camera incantatoare

 
Posted by Picasa

13 mai 2008

Steve

Cam la doi ani, după naşterea unui copil, mama rămânea din nou însărcinată, nedorind să se protejeze într-un fel, din cauza credinţei. Astfel, când eu aveam cinci ani, s-a născut cel de-al treilea frate al meu, Ştefan-Steve-. Pe el l-a născut în capătul Bârsăului.

De multe ori, mama mergea la câmp, la lucrul holdelor. Se întorcea foarte târziu acasă, când răsărea luna, pentru că terenul nostru era la vreo câţiva kilometri de sat. Eu rămâneam cu cei doi fraţi ai mei, cu toate că şi eu eram doar un copil, puţin mai măricel. Mai venea mătuşa Dotiţa, vecina noastră să-l înfaşe pe Ştefan. Eu îi dădeam să mănânce cu lingura mâncare, de te miri ce, ce putea draga mea mamă să pregătească, înainte de a pleca la holdă.

Tare mă mai enervam, deoarece ciorba se scurgea pe obrajii bebeluşului, că biberon nu aveam, pe atunci. Cred că mai mult suferea de foame sărmanul, fiindcă eu mă plictiseam să-l hrănesc. Nu vroia să adoarmă, decât după ce plângea. Eu am prins şmecheria şi îi făceam ceva, ca să plângă, şi apoi adormea.

Cred că numai Bunul Dumnezeu, la rugăciunile mamei, ne-a ferit să nu ni se întâmple o nenorocire ca să ne pierdem viaţa, deoarece, cea mai mare parte a timpului, eram singuri acasă !

"Ulitotca"


 In poza este nepoata mea, de sora.
De mică, eram tare năzdrăvană şi "uliţotcă" cum spunea mami, zicând că merg afară să fac ,,pişu'', dar o "tuleam"-fugeam-la nana Viorica, vecina noastră cu care m-am înţeles tare bine toată viaţa, ea povestindu-mi multe întâmplări de alcov, din viaţa ei sau chiar a mamei mele, care i se confesa, întâmplări pe care nu le prea pricepeam eu, la acea vârstă fragedă.


A ţinut minciuna cât a ţinut, dar, într-o zi, mama mi-a aplicat corecţia, aşa mică cum eram.
Simion, moşul meu vitreg, era să se bată cu mami din cauza mea, pe acest motiv. Moşul ridica coceanul de porumb, mama, cureaua de piele. Şi pentru cine, pentru o mucoasă mică. Asta fiind eu în persoană.

11 mai 2008

O bunica nostima

De multe ori, părinţii mei îi spuneau să pună şi ea ceva bani deoparte, ca să aibă pentru zile negre sau pentru înmormântare, la care buna spunea că pe ea putem s-o punem proptă la gard, când va muri, că nu îi pasă. Era nepăsătoare în ce priveşte ziua de mâine, pentru ea, stăpânul absolut fiind pântecul. Îi plăcea, cu alte cuvinte, să trăiască bine. Nu a construit nimic, nu a realizat nimic, dacă e să o compar cu mama mea, care toată viaţa şi-a dedicat-o asigurării bunăstării familiei sale.

Bunicul meu a iubit-o mult pe buna, dar n-a fost să fie, căsnicia lor durând foarte puţin. Ea l-a crescut pe tatăl meu cum a putut. S-a recăsătorit cu un bărbat ce-a fost în America, cu douăzeci de ani mai în vârstă ca ea şi s-au mutat la Batiz, unde era căsătorită sora ei, Cornelia, cea mai mică dintre surori.

Bunica mea a fost o persoană foarte rezistentă, reuşind să scape de holera care a decimat atâtea vieţi omeneşti, când era ea mică. Au murit şi surori de-ale ei. Nu mai prididea preotul satului, să îngroape morţii. Nici nu mai intra în casă, ca să facă slujba de înmormântare.

9 mai 2008

Bunica III

Buni nu o suferea deloc pe mama mea! S-au înţeles ca pisica cu şorecele şi vă asigur că nu din cauza mamei.

E adevărat că mama nu era defel diplomată cu buni. Dacă ai fi ştiut cum s-o iei, ai fi putut face orice cu ea. Şi eu am ştiut... Ziceam că ea face cele mai bune plăcinte, răităşi şi "pancove"-gogoşi-, şi biata buni s-ar fi apucat de copt, chiar dacă erau 40 de grade cu plus, în casă.

Îi plăceau foarte mult animalele, în special păsările de curte, cu care avea mult de lucru. În fiecare zi, căuta găinile de ou, de mai multe ori pe zi, de câte ori le prindea. Avea o dexteritate deosebită în prinsul găinilor, spre disperarea noastră, dar mai ales a bietelor găini, care erau jumulite şi numai fundul lor ştia cât sufereau din cauza acestui exces de zel al bunicii mele! Nu mi-ar fi plăcut să fiu găina bunicii, in mod sigur!

Bunica II



Copiii mei au îndrăgit-o foarte mult pe buni. Este păcat că eu nu am talentul ca s-o pot descrie cât a fost de nostimă. Dacă mâncai, cumva în preajma ei, riscai să te îneci cu mâncare, pentru că ea, oricând şi pe neaşteptate, putea să scoată o perlă din gură şi să te prăpădeşti de râs.

Când mâncam, ea-şi lua baticul din cap şi începea să dea după muşte, cu aşa o dexteritate, şi cu o mimică, încât ne pufnea râsul şi nu mai puteam mânca.Băiatul meu, Dadi, care are un deosebit simţ al umorului, moştenind şi acest dar al comicului de limbaj şi de situaţie al străbunicii sale, adesea, o provoca pe buna, punând-o în situaţia de a-şi pune în evidenţă talentul artistic, întrebând-o
-Bună, a murit Ionu Bângului
-Murit, murit, răspundea ea, nebănuind capcana năstruşnicului de fiu-meu, care continua:
-O murit de tot?
-Doamne, nu mă lăsa! Bună-samă, c-o murit!, răspundea ea, enervată la culme, de-o aşa întrebare.

Bunica


                                      sus:fratele meu, Steve, militar
                                       jos:eu, mireasa si bunica Paulina

Tata nu a mai avut fraţi, pentru că bunica mea, Paulina lui Iovan Alexandru-Şandru- şi a Ilenei, nu a mai avut alţi copii.
Deşi era o femeie de o frumuseţe răpitoare, după modelul de frumuseţe de atunci, blondă cu pielea albă, părul roşu, care ar fi rivalizat cu modelele pictorului Tiţian, ea nu prea a avut noroc în viaţă.
Buni era o femeie nici prea înaltă, nici scundă, cu un posterior de invidiat chiar de soţia lui Napoleon, Josefina, cu picioare superbe, ochi verzi, nas subţire, buze subţiri. Era foarte comică, făcându-ne să ne amuzăm copios. Ar fi fost o artistă comică inegalabilă, atât ca gesturi cât şi ca limbaj şi atitudine.
Cred că, de pe vremea ei, nu am mai râs cu atâta poftă!

5 mai 2008

Intamplari din viata tatalui meu

Când tata era adolescent, unchiul său, Nicolae avea casa deasupra casei noastre, nu unde este acum.
Într-o zi, a luat foc casa lor. Ei l-au bănuit pe tatăl meu că ar fi produs incendiul. Mătuşa Dochia s-a dus la preot ca să citească Psaltirea pe vinovat, adică pe tatăl meu. Dar adevărul a ieşit la iveală şi blestemul a căzut pe un copil al ei, Avram, care a ologit de picioare, trebuind să umble târâş, pe un troc.
Trebuie sa amitesc ca aceasta intamplare mi-a povestit-o bunica mea, dar nu stiu cat adevar este si cat subiectivism...
Din această relatare putem trage învăţăminte, că nu este corect, în faţa lui D-zeu, ca să blestemăm, sau să dorim rău cuiva, pentru că acest blestem se poate întoarce împotriva noastră.


Dar pot spune că cu verişorii primari ai tatei, copiii unchiului Nicolae, ne-am înţeles foarte bine, ca şi când ar fi fost fraţii tatei. Nu am avut niciun conflict, nici cu ei, nici cu copiii lor, oameni deosebiţi, în comportament şi în atitudine, cu care am trăit laolaltă ca şi cu nişte fraţi buni, si traim si astazi si ne ajutam reciproc