http://www.lasertriodental.ro/

Materiale stomatologice

http://www.lasertriodental.ro/

Un gând

Faceți căutări pe acest blog

AMESTECATE

Totalul afișărilor de pagină

31 dec. 2008

Oana, nepotica mea







Din cei 13 nepoti, mai multi sunt baieti si fete mai putine, de aceea v-o prezint pe frumoasa mea nepoata, printre cei mai tineri din familie.




29 dec. 2008

E bine sa fii prea direct?

Am avut o verisoara primara care s-a imbolnavit de cancer.
Am vizitat-o la spital înainte de-a muri. I-am vorbit despre Dumnezeu, spunându-i c-ar trebui sa încheie legământ cu El, dar m-am ferit să-i spun că suferă de o boală fatală, şi că zilele îi sunt numărate. Nu se poate să fii atât de direct cu un om în asemenea situaţii! A zis că vrea să se boteze, dar, în final, nu a făcut-o. Spera că se face bine, şi, apoi, nu voia să intre în contradicţie cu familia ei, care credea că ea i-ar face de ruşine dacă s-ar pocăi.
A murit la scurt timp, după aceea…
Imi pare rau ca nu am fost mai directa cu ea, si, astfel, sa-i castig sufletul.

Catelusa Laika

Mi-aduc aminte de un alt câine de-al nostru, de când eram eu destul de mică.
Este vorba de Laika, o căţeluşă superbă, roşcată, foarte ataşată de noi, la care ţineam mult, mai ales, tatăl meu.
Într-o noapte, au venit lupii în grădina noastră. Ea a lătrat şi s-a repezit spre ei, dar au încolţit-o şi au îngrămădit-o în gardul situat deasupra casei şi au omorât-o. Mult timp mi-a răsunat în minte scheunatul ei îngrozit în faţa morţii. De atunci, am rămas cu o teamă cumplită la auzul urletelor acestor animale, pe care le credeam monstruoase. Abia mai târziu, mi-am dat seama că, probabil, lupii erau foarte flămânzi, de au venit până în sat.
Deh, instinctul de supravieţuire al fiecărui animal…

16 dec. 2008

Probabil...

Cand eram eu mica, nu se gaseau globuri, beteala, dulciuri. Sau poate ca da, dar era mama mea prea saraca sa ne cumpere.
Probabil ca de aceea nu resimt nici acum bucuria plinatatii, deoarece a trecut vremea mirajului caracteristic fiecarui copil, cu ocazia acestor sarbatori.

15 dec. 2008

Persoane dragi

Pentru mine, persoana cea mai draga e scumpa mea mama.
Ieri, am fost s-o vizitez si sa fac lectii cu ea, deoarece, fiind singura in timpul zilei, nu are cu cine vorbi si memoria ei se atrofiaza. O intreb care sunt cei 7 copii ai sai, ordinea venirii lor pe lume, nepoti.
Se incurca rau, uitand pe unii, pe altii, confundandu-i cu copiii lor.
Asta e varsta ingrata la care ni se subrezesc toate, dar mami a mea, desi confuza uneori, e femeia cea mai lucida la varsta ei.

8 dec. 2008

Teama

Mama, fiind o fire mai sensibilă, cu o sănătate mai precară, eu aveam o teamă patologică, la gândul că mama nu ar mai fi, teamă alimentată şi de mătuşa Rafila care o iubea mult pe sora ei, fiind cea mai mică, şi o credea mai plăpândă, nealimentată, cu mulţi copii, ce o istoveau.
Nici în coşmarurile mele cele mai cumplite, nu mă vedeam în situaţia să moară tata, care a fost un om sănătos tun, nefăcându-şi probleme din nimic. Nu ura pe nimeni, nu invidia, nu se certa. Deci ăsta era secretul sănătăţii sale, a liniştii sufleteşi, a trăirii în pace cu el însuşi şi cu Dumnezeu.

4 dec. 2008

Inmormantare

Ce ti-e si cu viata asta!
Cand sa te bucuri putin de ea, implinita fiind pe plan profesional si material, te trezesti ca te pandeste "Doamna cu Coasa", si iti ia ce-ai mai scump pe lume-sanatatea si viata.
Azi am participat la inmormantarea verisoarei mele primare. A fost singura, fara copii, cu sotul decedat, doar mai avea cateva rudenii apropiate.
A decedat ca urmare a unui atac cerebral, care s-a complicat apoi cu insuficienta renala grava.
M-a impresionat mult modul cum se duce viata unui om, ca un abur.
Acum o saptamana era, azi s-a dus pentru totdeauna.
Dumnezeu s-o odihneasca si sa-i faca parte de viata vesnica!

30 nov. 2008

Matuşa Borzoaca-sora bunicului paternal

Mătuşa Maria -Borzoaca-, sora bunicului meu paternal, după ce i-a murit soţul, pe la 65 de ani, avea să se îndrăgostească de Doda, un bătrân care avea mai mulţi copii şi era mult mai sărac ca mătuşa.
Deşi la vârsta asta, ea a făcut o adevărată pasiune pentru el, şi şi-a pierdut cea mai mare parte din avutul agonisit cu soţul ei, şi a rămas aproape fără nimic. După aceea, a stat la noi, cu toate că nu aveam nici o obligaţie faţă de ea, afară de cea faţă de un semen orecare. Ea, cu toate că a fost sora bunicului meu, nu ne-a lăsat nimic din averea ei, pe care o irosise cu iubitul ei tomnatic. Dar, recunosc, soţul ei, unchiul Borza Nicolae, i-a lasat cea mai mare parte a averii sale tatalui meu, deoarece el nu avea copii cu mătuşa Maria. Asta a creat o invidie din partea altor neamuri ale unchiului, inclusiv din partea fratelui său.

Mătuşa suferea sărmana de astm şi nu mai putea urca dealul până la casa ei, situată sub dealul Pleş. A fost ostracizată de credincioşii din biserica ei, pentru că a stat necununată cu un alt bărbat, atunci, regulile bisericeşti fiind foarte stricte. Când a murit, ne-a lăsat o spaimă cumplită! Fiindcă a trăit mai retrasă şi neavând copii, lumea spunea că este strigoaie. Era să murim şi noi de urât, inclusiv tatăl meu. Înainte de-a muri, se certase cu Tami, surioara mea, care avea vreo trei anişori, pentru nişte ,,spirale''- napolitane umplute cu cremă-, pe care le-a ascuns sub pernă. N-am să uit agonia ei, din cauza astmului.
Oamenii spuneau că sufletul iese greu din unele persoane. Este normal, cu astfel de boli, şi cu lipsa de oxigen, în atari situaţii. Nu o înţelegeam de ce nu suporta mirosurile tari, mai ales cele de cremă de ghete, crezând că-s capricii, dar am trăit şi eu acest neajuns, din cauza bolii.

Invidie nejustificata

Bunicul meu a avut trei fraţi,dintre care si Mărica-mătuşa Borzoacă-după numele soţului său, Borza Nicolae, care avea să joace un rol benefic în viaţa familiei mele. El, neavînd copii, a legat întreaga lui avere părinţilor mei. Dar, la scurt timp după aceea, a murit în urma unui atac de cord, ai mei rămânând cu toată averea lui, dar şi cu o invidie fără margini din partea neamurilor şi a cunoscuţilor.

Aveam să suferim mult pe acest motiv, din cauza invidiei neamurilor:verisoare si verisori din partea bunicului, deşi, Dumnezeu îi martor, nu aveam nici o vină, soarta lucrând pentru acest unchi cu totul special care a avut încredere în părinţii mei, care îi erau nepoţi prin alianţă, dar pe care i-a iubit mult şi respectat.
Poate ca Dumnezeu l-a iubit prea mult pe tatal meu si i-a purtat de grija, deoarece el a ramas orfan de tata, de la varsta de doua luni, bunicul meu prapadindu-se prin Ungaria, unde-si efectua serviciul militar, pe timpul Imperiului austro-ungar. Cred c-a facut o meningita galopanta si s-a dus.
Nu mai stiu daca a fost adus in tara ca sa fie ingropat, bunica mea neavand posibilitati de-a se deplasa pana acolo.

28 nov. 2008

Bunicul meu vitreg

Imi aduc aminte ce i s-a intamplat bunicului meu vitreg, fapte relatate de parintii mei.
De atâtea înjurături, într-o zi, lui Simion, bunicul meu vitreg, i s-a încleştat gura, nemaiputând să mănânce şi să vorbească câteva zile. Doar ochii putea să îi mişte. Părinţii mei îl întrebau dacă să se roage pentru el, iar el făcea semn, că nu. În cele din urmă, şi-a revenit, dar tot aşa de ,,burenos'' era la gură. Eu eram singura pe care o respecta, şi ce spuneam eu era literă de lege pentru el. Asta, după ce m-am certat foarte tare cu el, şi am reuşit să-mi impun voinţa. Nu-mi spunea pe nume, ci-mi zicea –,,doamna".
Şi eu am ţinut mult la el, pentru că am început să înţeleg că această asprime a lui era doar aparentă, iar în realitate era un om bun, fiind victimă a mediului în care a trăit.
Când a murit, l-am spălat ca pe un copil-asta fiind şi ca o bravadă de femeie, care suferea de mania teribilismului-, şi nu ne-a lăsat urât, nici mie, nici celorlalţi, cum ne aşteptam cu toţii, el fiind o fire mai ciudata.

25 nov. 2008

Dragii mei




Ma bucur cand copiii mei au parte de lucruri pe care eu, la varsta lor, nu mi le puteam permite.


Concediile sunt pe primul plan, pentru ei, deoarece trudesc din greu la serviciu, si, macar asa sa se destinda cand au ocazia.




24 nov. 2008

Iucu, la munte


Imagine ce aminteste de vizita fiului meu in Austria.

22 nov. 2008

Cum am venit pe lume

Sunt cea mai mare dintre copiii mamei mele, si, de mica, i-am dat de furca maicutei mele dragi, pe care-o iubeam nespus, la fel cum o iubesc si astazi, dar nu reuseam sa-i marturisesc aceste sentimente, nici sa arat, intr-un fel, starea mea sufleteasca.
Vezi mai multe:
cum-am-venit-pe-lume

20 nov. 2008

Pe front-continuare

Tata ne povestea, adeseori, cum a fost pe front.
Era un gradat, care îi făcea zilele insuportabile. Îl şicana mereu. De multe ori, dacă s-ar fi lăsat condus de primul impuls, tata ar fi îndreptat mitraliera către acel nesuferit şi l-ar fi spulberat de pe faţa pământului, dar, în cele din urmă, învingea latura bună a sufletului său şi-l ierta pe ticălos. Într-un final, acel nefericit a fost răpus de un glonte ucigaş. Deci, destinul implacabil a lucrat în locul tatei. El nu s-a bucurat, dar, într-un fel, a respirat uşurat, că nu a fost el cel prin care s-au aranjat jocurile nemiloase ale sorţii.

Petru Crişan, zis a lu’ Măria, îmi povestea plângând, de câte ori mă întâlnea, cum a fost el salvat pe front de către tatăl meu. În focul luptelor grele care s-au dat, o rafală de tun i-a secerat piciorul lui Petru. A zăcut mai mult timp, printre alte cadavre, şi în vălmăşagul luptelor, când fiecare căuta, cum putea, să-şi pună viaţa la adăpost, tatăl meu, sfidând primejdia şi însufleţit doar de grija pentru aproapele său, s-a năpustit asupra acestui prieten, l-a luat în braţele sale vlăguite de focul neîntrerupt al luptei, şi l-a dus la primul post de prim-ajutor. Acest nefericit şi-a pierdut piciorul, dar a rămas în viaţă, trăind până la adânci bătrâneţi, şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru această oportunitate creată, de-a avea un consătean şi prieten, în acele clipe, când viaţa i-a atârnat de un fir de păr, şi fiindu-i recunoscător şi tatălui meu, fiindcă l-a salvat de la o moarte ce părea iminentă.

Pe front

Ionuţ, tatal meu, a participat la cel de-al doilea război mondial contra ruşilor, la început.

Fiind pe front, a primit, într-o zi, un pat de armă în cap, şi-a pierdut cunoştinţa şi a zăcut mai mult timp în zăpadă. Ultimul cuvânt de care şi-a adus aminte a fost: ,,caput'', adică, mort. După ce şi-a revenit, s-a întâlnit cu un alt soldat, rătăcit de front, şi au călătorit zile întregi, până au ajuns acasă, la Banpotoc, satul lui natal, departe de front şi de moarte. S-au ascuns pe dealul Cornetului, unde stăteau ziua, iar noaptea veneau acasă după mâncare. Într-o zi, un pădurar, Ion al lui Iofil, soţul unei verişoare primare a tatei, i-a văzut. Prietenul tatălui meu a vrut să îl împuşte pe pădurar, dar tata nu l-a lăsat şi au riscat ca pădurarul să-i denunţe, dar nu s-a întâmplat nimic. Totuşi, acest pădurar avea să fie împuşcat, după mai mulţi ani, de Făeran de la Vărmaga, un alt pădurar.

18 nov. 2008

Pata de culoare


Apus


Azur


12 nov. 2008

La ski






Va este dor de putin sport?

V-ar placea o evadare intr-un oras de munte?
Vedeti toate acestea!

7 nov. 2008

Botezul

"Au début de l'Eglise, on ne baptisait que des adultes. N'est-ce pas dommage d'ętre baptisé ŕ un âge oů l'on ne se rend pas compte de ce qui se passe et oů l'on ne peut pas s'engager personnellement ?"

Pčre Alain Bandelier


Les baptęmes d'adultes sont de plus en plus fréquents dans nos paroisses d'Europe. C'est une joie et une grâce, aussi bien pour ces personnes venues ŕ la Foi, que pour nous, qui en sommes témoins. C'est le signe que l'Esprit souffle oů Il veut. C'est aussi le signe que nos communautés sont assez vivantes (de la vie du Seigneur) pour éveiller la Foi et accompagner des hommes et des femmes jusqu'aux sacrements de l'initiation chrétienne.

Pour certains, surtout pour des jeunes, cela peut faire naître un regret : quel dommage d'avoir été baptisé tout petit ! Si seulement je pouvais recommencer !

LA INCEPUTURILE BISERICII nu se botezau decat adultii.
Nu este pacat sa fim botezati la o varsta cand nu ne dam seama de nimic si cand nu ne putem lua un angajament?
Botezurile de adulti sunt tot mai frecvente in tarile europene. Este o mare bucurie atat pentru cei ce se boteaza cat si pentru martori. E un semn ca Duhul se pogoara unde vrea.

................
Pentru unii, mai ales pentru tineri este un regret: ce pacat ca au fost botezati cand erau copilasi!"

Sursa:http://www.edifa.com/

24 oct. 2008

Constatare

Ne rugam zilnic pentru cei cu care convietuim, dar, din ce o facem, ne poartă mai multă ranchiună.

Este ceva invers proporţional şi paradoxal, aş zice, acest fenomen, experimentat de mama şi de sora mea. Cu cât te porţi mai frumos cu un om, cu atât forţele răului se revoltă şi mai mult!

Am impresia că "el"-un anonim- este un misogin, deoarece pe aproape toate femeile din viaţa lui le-a urât: pe bunica mea, pe mama mea, cumnatele sale, etc. Poate că este o revoltă inconştientă, pentru faptul că şi-a pierdut mama, de la vârsta de 8 ani. Aceşti copii rămân cu traume foarte adânci, câte zile au! S-au descurcat singuri în viaţă, de la vârste fragede, şi devin foarte agresivi, la cea mai mică contradicţie, şi acumulează manii obsesive pentru cele mai neînsemnate ,,greşeli ale semenilor'', pe care le amplifică şi nu le uită. Ele devin un leit-motiv al minţii, al vieţii şi-al atitudinii lor.

Imi parea rau...

Intr-un post anterior, spuneam ca-mi pare rau ca am aplicat o corectie nepotului meu!
Acum pot spune ca-mi parea rau, dar nu-mi mai pare, deoarece a doua zi, a facut-o mai lata! S-a jucat cu un cutitas, in pauza, si voind sa fie bagat in seama de-o colega, pe care, probabil, o simpatizeaza, a vrut s-o sperie, facand gesturi ca-n filme cu cutitasul. Fata a prins de cutit, s-a taiat la mana, si, de aici, o intreaga tevatura cu aducerea politiei, chemarea mamelor la scoala-a lui si a "victimei", si uite asa, complicatii pentru noi, oamenii mari!
Asa ca nu-mi mai pare rau...

13 oct. 2008

Imi pare rau...

Astazi, am mers la scoala, la nepotul meu de sora, deoarece l-am mutat anul asta la o alta unitate scolara.

Dupa ce-a sunat de iesire, a venit o profesoara in Cancelarie, unde ma aflam si eu, si era, pe buna dreptate, un pachet de nervi din cauza nepotului meu drag, la care tin ca la copiii mei. Ce facuse? Cand l-a scos la tabla sa raspunda, dupa ce ca nu avea nici cartea, nici caietul, si, bineinteles, nu avea habar de titlul lectiei, a mimat ca-i trage una cu piciorul profesoarei, lucru semnalat pe loc de alti copii, profesoarei. Era normal sa fie suparata! Eu, de moda veche, i-am aplicat o corectie de zile mari, facandu-ma de ras, dar punand lucrurile la punct, in felul meu, in mod intempestiv. Am procedat bine? Cred ca cei mai multi ma veti condamna, dar eu consider ca, daca nu luam astfel de masuri mai putin blajine, ajungem sa ne instruim si educam odraslele la domiciliu, ca profesorii nu vor mai calca prin scoli, si pe motive cat se poate de intemeiate.
S-auzim de bine, dragilor!

4 oct. 2008

Disperare-sfarsit

Mama a păstrat această scrisoare, până ce a crescut Tami-diminutiv de la Carmen, sora mea, când i-a dat-o, ca s-o citească. Tot atunci, am recitit şi eu scrisoarea şi mi-am dat seama că îi putea fi fatală mamei mele, în acele momente de lehuzie, când femeile sunt extrem de vulnerabile la orice şoc emotiv, cu atât mai mult, cu cât, mama a avut o naştere extrem de dificilă, având o vârstă destul de înaintată, 42 de ani, pentru a naşte din nou, mai ales că trecuse puţin timp de la ultima naştere, murindu-i fătul, imediat după naştere.

Rememorand acele clipe, mă gîndesc ca, de multe ori, cautăm să ne punem de-a curmezişul in fata planurilor lui Dumnezeu, ca apoi, să suportam consecinţe din cele mai grave...

Editare:
Pe aceasta soră cu pricina am iubit-o nebuneşte, poate ca o compensaţie a faptului că n-am dorit-o.

Era copilul cel mai dragălaş care mi-a fost dat sa-l vad: dulce, inteligentă, descurcareaţă, charismatică.
Cine a zis ca odraslele facute la bătrîneţe nu sunt reusite?! Mama a apucat nu doar s-o vadă crescand pe aceasta copila, adusa pe lume la batranete,dar si să-i ţină copilasii ei in brate, care, astazi, sunt la maturitate, frumoşi si deştepţi ca si mama si bunica lor, şi poate, dac-ajută Domnul, şi pe strănepoţii de la ei...

Disperare III

A fost o scrisoare lungă, de 8 pagini, foarte duioasă, în care îi spuneam, pe nerăsuflate, tot aleanul inimii mele. Îi mărturiseam cât de mult o iubesc, dar cât sufăr de tare, că nu poate fi mai mult timp cu mine, să mă mângâie, să mă alinte, să-mi spună cuvinte dulci. Mami a citit-o şi a plâns foarte mult ! O trimesesem prin moaşa Buşneaga, care avea o fată în clasă cu mine. I-a dat-o şi tatălui meu s-o citească, când s-a externat şi au curs lacrimi amare din ochii amândurora.

Era adunată aici, de-a lungul anilor, toată durerea unui copil pus în situaţii contradictorii: iubirea idolatră pentru mama sa, pe care o putea avea extrem de puţin pentru ea, din cauza repetatelor sarcini şi a micuţilor care o acaparau pe mămica lor, ca orice copilaşi, pe de o parte, şi pe de alta, iubirea pentru frăţiori, care era la fel de mare şi intensă, fiind deosebiţi, din toate punctele de vedere .

Disperare II

Când mamei mele i-a venit sorocul să nască, s-a internat la maternitate, prin faţa căreia treceam şi eu, zilnic, în drum spre şcoală. A născut-o pe surioara mea, Cornelia, nume care, bineînţeles, nu mi-a plăcut, şi a trebuit ca tatăl meu, să meargă la starea civilă, să mai adauge un nume, cel de Carmen, în certificatul de naştere, care i s-a potrivit ca nuca în perete, ea fiind blondă, blondă, spre deosebire de eroina cu acelaşi nume a unui scriitor francez, care era o brunetă sadea. Însă, ce să îi faci, dorinţele mele erau ordine pentru sărmanii mei părinţi, care căutau, măcar în felul ăsta, s-o mai liniştească pe nebunatica lor fetiţă capricioasă, pe care o iubeau mult, dar nu mai mult decât pe Dumnezeu în care credeau şi Îi respectau preceptele din Scriptură, referitor la aducerea pe lume a copiilor, care sunt o binecuvântare pentru orice familie. Eu nu am nepoţi de la cei doi copii ai mei. Să fie o pedeapsă că mi-am criticat părinţii pentru prea mulţii mei fraţi?

Când treceam prin faţa spitalului, mama mă privea de la fereastra salonului, situat la etajul I, dar eu nu-mi ridicam privirea s-o văd sau s-o salut. Treceam nemuritoare şi rece, fără să-i arunc o privire măcar acelei muritoare, ce-mi era mamă. Ea plângea sărmana, de i se rupea sufletul!
Dar nu numai atât, ci m-am apucat de scris şi i-am compus o epistolă, în care mi-am pus pe tapet tot sufleţelul meu de copil necăjit, ca urmare a conflictului în care mă găseam cu mama, din cauza acestor copilaşi nevinovaţi, frăţiorii mei.

Disperare I

 http://disa-naivitate.blogspot.com/2008/10/disperare.html
 Inceputul , mai sus.
Când am mers la şcoală şi am fost întrebată ce-am păţit, am motivat că am avut dureri mari de cap, ceea ce era, într-un fel, adevărat, şi la propriu şi la figurat. Între timp, durerea mea s-a mai atenuat şi am căzut într-un fel de butoi cu melancolie, aşteptând ziua când se va întâmpla evenimentul, cu aducerea pe lume a următorului bebeluş.

Acest incident nu a rămas fără urmări pentru sănătatea mea fizică şi psihică. Mi-a afectat integritatea ochiului drep, ajungănd la o miopie foarte accentuată. Am început să am palpitaţii şi senzaţie de sufocare, iar pe plan afectiv şi psihic, mi s-a accentuat starea de melancolie, de frustrare, de crize de afecţiune şi de hipersensibilitate, dar toate acestea amestecate cu o şi mai mare iubire pentru mama mea, pe care o consideram ca o victimă a sorţii, a prostiei şi a exagerărilor ei, în ce priveşte credinţa. Pe de altă parte, mă temeam, ca nu cumva, aceste gânduri neroade ale mele, să atragă mânia Celui de Sus şi să mi-o ia pe măicuţa mea scumpă, pe care o adoram, dar nu puteam, niciodată, să îi mărturisec aceste sentimente, din cauza unui orgoliu bolnăvicios, care nu-şi are locul în relaţiile dintre copii şi părinţi.

Scriind aceste pagini, am umplut clapele calculatorului de lacrimi. Trăiesc şi acum, ca şi atunci, foarte intens, acele momente ale unei adolescente, ce se confrunta cu întrebările existenţei şi cu greutăţile vieţii…
Urmeaza.

Disperare-mama era insarcinată din nou

Când am auzit că mama este gravidă din nou, eram la mătuşa mea şi le-am auzit pe cele două surori discutând, fără ca ele să-şi dea seama că eu sunt prin preajmă. Vorbeau despre sarcina mamei mele, ca despre ceva cert. A fost o veste bombă! Nu mă mai aşteptam la asta. Aveam deja aproape 15 ani, şi-mi era ruşine, ca mama să mai poarte o sarcină. Am început să plâng încontinuu, cu lacrimi grele, calde şi amare. Din ce mă întrebau de ce plâng, eu plângeam cu şi mai mare năduf. Îmi venea să-mi pun capăt zilelor. Aşa am continuat, timp de două zile şi două nopţi, fără pauză. Se părea că zăgazurile fântânilor diluviene se rupseseră şi era, cât pe ce, să mă ia cu ele în lumea celor drepţi. Ar fi fost păcat, într-un fel, pentru că nimeni n-ar fi ştiut motivul sacrificiului meu nebun. Până la urmă, a devenit ceva incontrolabil. Nu mă mai puteam opri din plâns, şi, drept urmare, mi s-au umflat ochii, pleoapele, faţa. Eram desfigurată, de nerecunoscut. Trebuia să-mi ridic pleoapele cu mâna, ca să pot vedea.
Va continua...

Iubiti-i pana mai sunt in viata!

Ajunsi la o varsta inaintata, dragii nostri parinti sunt agasanti uneori, dar asta e viata.

Si pe ei i-au enervat ai lor parinti si roata se invarteste. Acum, cand sunt neputinciosi fizic si psihic, poate ca isi mai calca pe nervi copiii, dar nu voit, ci datorita neputintelor fizice, cand se simt o povoara pentru cei din jur, deprimati ca nu pot ajuta cu nimic...

Mamicuta mea scumpa nu se poate misca din pat de 5 ani, dar, in rest, e destul de lucida.
Mereu imi spune ca ea nu mai poate face nimic, la care eu ii raspund ca trebuie sa-I multumeasca lui Dumnezeu ca doarme bine, mananca, nu are dureri, iar in ce priveste lucrul, a trudit destul cu cresterea celor 7 copii ai sai.
Il rugam pe Tatal Ceresc s-o tina cat mai mult printre noi, ca sa poata sa ne poarte in rugaciunile ei.

Dragii mei, iubiti-va parintii pana mai sunt printre voi, ca atunci cand vine "marea despartire" veti regreta ca nu i-ati protejat suficient, cat erau in viata!

26 sept. 2008

Dezamagire

Nepotul meu de sora este la mine de 6 ani, deoarece sora mea o ingrijeste pe mama mea, si lucreaza inca.
Ieri a fost ziua acestui baietel, la care tin mult, ca la proprii-mi copii.
Mama lui, sora mea, este despartita de tatal acestui copil, pe care nu-l vede cu lunile, si ieri, fiind o zi deosebita in viata acestui copil, dorea si el, dupa cum e normal, in opinia mea, sa-l intalneasca pe tatal sau biologic.
I-a dat bip, si eu fiind de fata, am simtit o mare dezamagire, auzindu-l pe acest suflet nevinovat cum il ruga pe tatal lui sa vina sa-l vada, sa fie impreuna in acest moment din viata lui, deoarece acum este si el maricel, a implinit 14 ani, si are mai multe pretentii- de ordin afectiv- de la cel care i-a dat viata.
A venit, va veti intreba? Da, de unde, nici vorba! Domnul, fostul meu cumnatel, nu si-a pierdut vremea cu astfel de fasoane copilaresti, ci si-a vazut mai departe de viata lui, si nu l-a interesat trauma lasata in sufletul copilasului.
Eu l-am linistit pe nepotel, care e un copil cu totul special, cum am stiut, si am suferit alaturi de el, pentru nepasarea umana...

20 sept. 2008

Andreiuca






Andreea, fetita Cosminei, este prima stranepoata a mamei mele,
fiind aproape cel mai tanar membru al familiei noastre.
Spun aproape, deoarece mai are un verisor mai mic,
pe Alex, copilul lui Catalin, care locuieste in Spania.

Casa, dulce casa...

Un moment de cotitură, în viaţa familiei mele, l-a avut anul 1958, când am construit casa. După ce a venit mama în familia tatălui meu, a început, rând pe rând, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dărâme tot cea ce era vechi şi dărăpănat, fiind de pe vremea lui Pazvanchi, şi să construiască altceva în loc.
La început, a construit grajdul, şura şi gobâlnaşul. Am locuit ani de zile, în acestă remiză, de fapt. În anul mai sus-amintit, au pregătit totul pentru noua locuinţă, spre disperarea bunicii mele, care trebuia să renunţe la vechea ei casă de paie, construită în timpuri demult apuse.

Buna era o femeie foarte conservatoare şi nu voia aşa de uşor să se despartă de ce era al ei. În plus, era şi foarte influenţabilă, ascultând de vecinii ,,binevoitori'', care nu vedeau cu ochi buni, nimic din ceea ce făceau părinţii mei, considerând că, dacă au copii mulţi, trebuie să-şi rupă gâtul, şi să trăiască într-o sărăcie lucie. Căuta să-l convingă pe tata să nu se apuce de construcţie, deoarece zicea că i-au spus ei vecinii că la o casă îţi trebuie multe lucruri şi… cuie
V-o imaginaţi pe draga mea bătrânică, cu ce pretexte puerile venea ea, doar-doar l-o determina pe încăpăţânatul său fiu, să renunţe la proiectele sale şi să lase lucrurile în matca lor...

Amintiri despre ispite

Noi am fost o familie fericita!
Dar să nu credeţi că nu au cunoscut şi părinţii mei diferite ispite în viaţa lor. Am avut, nu o dată, pagube de animale în gospodărie. Mi-amintesc de cei trei porci graşi, numai buni de tăiat sau vândut pentru Crăciun. Au fost găsiţi toţi trei morţi, într-o dimineaţă. Mama mea a bolit câteva zile, de supărare. Să îţi vezi truda mâinilor spulberată, la clipita ochiului, nu este uşor pentru nimeni!

Altă dată, am adus un purcel de lapte de la buna Lina de la Vărmaga. Era o zi înăbuşitoare de vară. Noi, copiii, am venit cocoţaţi în vârful carului cu fân. Când am ajuns la Huluituri-un loc de o sălbăticie rară- tata s-a uitat în sac să vadă ce face purcelul. Era mort! S-a încălzit prea tare, fiind pus în sac, şi, probabil, nu a avut nici destul aer. Tata l-a scos din sac şi l-a aruncat printre arţarii de pe marginea vălii ca să îl mănânce animalele sălbatice.
Nu de puţine ori, ne-au murit şi alte animale. Dar ce să faci, doar cine nu ţine animale nu are pagubă.

Pentru că am amintit de Huluituri, vreau să vă povestesc de ce acest loc, care a constituit coşmarul copilăriei mele, şi nu numai.
Aproape de intrarea în satul meu natal, Banpotoc, drumul este foarte îngust, străjuit pe dreapta de un deal, Varul, format din nişte stânci enorme care stau să se prăvălească în drum, iar pe stânga este o prăpastie adâncă, formată de pârâu care a tot săpat în mal. Părinţii mei mergeau cu carul la Vărmaga, şi, trecând pe la Huluituri, eu mă dădeam jos din car, fiindu-mi frică să nu se răstoarne carul în vale. Când veneam noaptea de la Vărmaga, nu mai puteam să cobor, fiindcă eram cocoţaţi în vârful carului cu fân. Vă imaginaţi prin ce chinuri ale iadului treceam!
Această spaimă teribilă nu m-a părăsit nici astăzi. Dacă ar fi să conduc maşina spre Vărmaga, sigur că aş ruga să mi-o conducă cineva, până trec de aceste hăuri.

17 sept. 2008

Stefan

Ştefan, cel de-al treilea copil al mamei mele, a construit zidul de lângă gobâlnaş şi cel de la drum, cu toate că avea doar câţiva anişori. Nu mai vorbesc de tot felul de alte reparaţii prin gospodărie, care erau făcute de el, împreună cu ceilalţi fraţi ai mei, deoarece tatăl nostru nu era deloc îndemânatic la treburile din gospodărie, multe fiind făcute de mama mea, care avea o zestre nativă deosebită, în acest sens. Din fericire, şi zestrea noastră, a copiilor, a fost de la mama noastră, prea puţin am luat de la tata. Am moştenit cea mai mare parte a aspectului fizic al lui Ion al Paulinii, şi al bunicii noastre paternale. Dumnezeu a fost foarte darnic cu toţi copiii mamei mele. Nu avem cuvinte, să Îi mulţumim îndeajuns.

Iosif

Iosif, al doilea copil al mamei mele, pe care acum nu si-l mai aminteste, si sare la cel de-al treilea, avea doar şase ani, când mâna singur carul cu boi, până la Pleş, unde tata scotea piatră de var, la o distanţă de vreo cinci kilometri de casă. Cu el mă băteam cel mai des. Adică, eu îl băteam prin curte, apoi fugeam în casă şi ţineam de clanţa uşii, până ce lui îi trecea ciuda pe mine. El a fost cel mai interiorizat frate al meu, şi este şi astăzi. O altă caracteristică a lui este somnul, moştenindu-l pe tata. Chiar dacă stai de vorbă cu el, sau sunt mai multe persoane în cameră, deodată, îţi dai seama c-a adormit.
În rest, pot spune c-a fost un copil bun, dar cu o mare frică de-a nu fi ridicol. Nu suporta ca mama să meargă la şcoală, ca să vorbească cu diriginta sau cu directorul şi să-l pună într-o situaţie jenantă. S-a dovedit a fi un tip plăcut la înfăţişare, muncitor, cu spirit practic, având noroc şi cu soţia sa, Aurica şi cu familia ei. Copiii mei spun că el este ,,jidan'', aceasta nefiind un defect, ci mai mult o calitate. Îmi amintesc puţine lucruri despre el, între noi fiind o diferenţă de vârstă foarte mică.

Amintiri

Îmi aduc bine aminte, de parcă ar fi fost ieri, ce feluri de mâncare ne făcea mami, ca să ne sature, deoarece, deşi mulţi şi nevoiaşi, eram foarte mofturoşi la mâncare: mămăligă cu sâlvoiţă-magiun de prune-,mămăligă cu brânză, punând un rând de untură, apoi unul de mămăligă, altul de brânză, şi tot aşa...
Pregătea câte o farfurie la două persoane. Ne făcea răităşi, mâncare la care specialistă era buna, dar şi la clătite. În schimb, nu-mi plăcea mămăliga cu mâncare de salată verde. Nici atunci, nici astăzi, dar cea cu tocană de pui, usturoiată, era delicioasă.
Mă dădeam în vânt după fasolea frecată cu ceapă prăjită şi cu boia deasupra. Ce să mai vorbesc de plăcinte şi de alte mâncăruri dulci, care, parcă, niciodată, nu erau îndeajuns, mai ales că trebuia să le păstrăm pentru duminica, când aveam musafiri, mama neconcepând ideea să vină cineva la noi, în vizită, şi să nu avem "plăcinte".

Este de remarcat că mama nu avea prea multe posibilităţi să ne cumpere prea multe bunătăţi, dar era foarte inventivă, şi cu mult sacrificiu din partea ei, pentru a nu ne trimite nemâncaţi dimineaţa, pe noi şi pe tata, deoarece nu avea ce să ne pună la toţi pachete, la şcoală, se scula, draga de ea, dis-de-dimineaţă şi începea să ne pregătească, pe trei schimburi, în funcţie de cum ne sculam, ca să plecăm fiecare în treaba noastră. Începea, la ora trei dimineaţa, să îi prepare tatălui meu cartofi prăjiţi, plăcinte sau mămăligă, etc. Apoi pregătea pentru ceilalţi, care plecau la ora şase, şi, în sfârşit, pentru cei ce mergeau în sat, la şcoală. Când alte femei abia se ridicau din pat, ea era sătulă de lucru şi de oboseală...
Cea mai devotata mama, pe care Dumnezeu a ajutat-o sa-si vada si sa-i iubeasca si pe cei 13 nepoti ai sai, avand acum 87 de ani.
S-o tina Tatal Ceresc cat mai mult in mijlocul nostru!

16 sept. 2008

Un concediu de vis












Fiul meu si cu nora in Turcia

Chez mon fils

Un ambient unde sa tot locuiesti!




14 aug. 2008

Atentie, parinti!

Am citit despre un adolescent de 13 ani, care a fost inchis, din greseala, in masina parintilor sai, unde se ascunsese sub scaunul din spate.
Masina fiind una foarte performanta, nu a putut fi deschisa din interior, si copilul, desi a incercat sa sparga geamul cu un cleste, nu a reusit, si a doua zi, a fost gasit fara viata.

Sursa: Le Figaro

Intamplari

O altă întâmpalare cu ea a fost mai spre sfârşitul vieţii ei, care, într-un fel, i-a cauzat şi boala, mai apoi, moartea. Într-o zi, tata era la coasă, la grădina de la Borza. Buni s-a dus să îi ducă de mâncare odorului ei drag. Nu l-a găsit la locul cu pricina, pentru că el plecase să vadă de vite. Bunicuţa mea dragă a găsit doar coasa, ileul şi cutea, şi şi-a imaginat că l-au mâncat lupii pe tata. S-a dus până în vârful grădinii, tot strigând şi văitându-se:
-Ioane, Ioane, unde eşti, mamă? Vai, Doamne, unde este copilul meu ? Sigur, l-or fi mâncat lupii!, se văita sărmana mea bunică.
A bătut grădina în lung şi-n lat, urcând şi coborând, plângând, asemenea măicuţei din balada Mioriţa, după feciorul ei scump. Doar pe el îl avea. Era singura ei comoară. După această întâmplare, s-a îmbolnăvit de aprindere de plămâini, şi şi-a găsit sfârşitul, la 89 de ani. Era la fel de arătoasă ca în tinereţe, şi nu ai fi zis că are mai mult de 60 de ani. Mergea pe drum ca un căpitan. Fiul meu, Dadi, s-a închis cu ea în cameră, după ce-a murit, şi plângea, plângea după străbunicuţa lui dragă, încât mamei mele îi era frică că ,,se strică copilul de cap''

Anii de scoala

În clasa a V-a, aveam un profesor foarte sever, dl. Rău, care chiar îşi merita numele. Îmi era groază de el, pentru că ne apostrofa, când nu ştiam, cu apelativul "porc de câine".
Eu eram foarte complexată, fiindcă nu aveam haine frumoase ca alte fete, mama mea nu putea veni prea des la mine, la internat, pentru că, aproape tot timpul, ba avea copii mici, de crescut sau alăptat, ba era gravidă.
Aveam o colegă care primea cutii întregi de prăjituri, de acasă şi îmi dădea şi mie.
Toată viaţa mi s-a părut că nu am dulciuri suficiente. Poate, de aceea, sunt o mare pofticioasă de dulciuri. Norocul meu e că silueta mea nu a avut de suferit din cauza asta. Sunt o persoană cu arderi foarte intense, atât la propriu cât şi la figurat.

Bunica Lina

Mama face parte din familia Urs, din Vărmaga, zisă a lui "Verzari", familie foarte numeroasă, cu ramuri în aproape tot satul.

Bunica mea maternala, Lina, era o femeie scundă, de mai puţin de 1,50 m. Ea a mai avut două surori, pe Lodovica şi pe Mărica. Mi-o amintesc foarte puţin, dar am simţit că mă iubea foarte mult. Când am avut 9 ani, s-a prăpădit. A făcut o comoţie cerebrală din cauza muncii grele, istovitoare, la seceră, pe o zăpuşeală foarte mare. Au dus-o la spital, dar atât i-a fost soarta. În timpul agoniei făcea foarte urât şi mi-a lăsat o stare de teamă, de nelinişte. Era prima oară când mă confruntam cu această crudă realitate, în familia mea.

Când eram noi copii mici, ne petreceam mult timp la buna, la Vărmaga, un sat situat în fund de lume… De acolo nu se merge mai departe. Avea buna o curte mare, plină cu iarbă, pe unde treceau cu carul toţi cei ce voiau să meargă la Măguri, sau la alte terenuri pe care le aveau şi pe acolo era singurul loc de acces.
Vecinul ei era Augustin a lu' Nuţu, de care o despărţea un firicel de apă, peste care era un gărduleţ cu un pârleaz deasupra. O să ţin minte toată viaţa acest locşor ce mi-a încântat copilăria.

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu matern, Petru, care avea puternic înrădăcinată în sânge, patima fumatului, care i-a şi fost fatală.
Mama îmi povestea multe despre tatăl ei, care a murit destul de tânăr, neputând renunţa la patima ce-l devora, deşi şi-a propus de nenumărate ori, şi ştia că îi va aduce sfârşitul.

Mami

Mama, fiind o fire mai sensibilă, cu o sănătate mai precară, eu aveam o teamă patologică, la gândul că mama nu ar mai fi, teamă alimentată şi de mătuşa Rafila care o iubea mult pe sora ei, fiind cea mai mică, şi o credea mai plăpândă, nealimentată, cu mulţi copii, ce o istoveau. Nici în coşmarurile mele cele mai cumplite, nu mă vedeam în situaţia să moară tata, care a fost un om sănătos tun, nefăcându-şi probleme din nimic. Nu ura pe nimeni, nu invidia, nu se certa. Deci ăsta era secretul sănătăţii sale, a liniştii sufleteşi, a trăirii în pace cu el însuşi şi cu Dumnezeu.

Taticul meu drag

Tata avea o înălţime mijlocie, subţirel la mijloc, la fel ca ciobănaşul din poveste, cu un nas subţire, superb, ochi verzi, puţin afundaţi în orbite, ten închis la culoare, la fel ca persoanele creole, cu părul blond-roşcat, cu un etern zâmbet pe buze şi în privire.

Ce mai, era cel mai frumos băiat din sat şi din împrejurimi. N-o spun eu, ci cei care l-au cunoscut în tinereţe. Deci, vă rog să nu mă acuzaţi de subiectivism!
Editat
Mi-au rămas putine poze de la scumpii mei părinți. Cele pe care le am le privesc ca pe o comoara.
Ma bucur ca pot sa " fiu " cu ei, citind postările ale căror eroi sunt ei.
Odihnește-i, Doamne, in Împărăția Ta Veșnica!

12 aug. 2008

Surprize cu Cleopatra

Cel mai minunat copil vazut vreodata-Clopatra Stratan!

25 iul. 2008

Copila nabadaioasa

Când am auzit că mama este gravidă din nou, eram la mătuşa mea maternala, şi le-am auzit pe cele două surori discutând, fără ca ele să-şi dea seama că eu sunt prin preajmă. Vorbeau despre sarcina mamei mele, ca despre ceva cert. A fost o veste bombă! Nu mă mai aşteptam la asta. Aveam deja aproape 15 ani, şi-mi era ruşine, ca mama să mai poarte o sarcină. Am început să plâng încontinuu, cu lacrimi grele, calde şi amare. Din ce mă întrebau de ce plâng, eu suspinam cu şi mai mare năduf . Îmi venea să-mi pun capăt zilelor!

Aşa am continuat, timp de două zile şi două nopţi, fără pauză. Se părea că zăgazurile fântânilor diluviene se rupseseră şi era, cât pe ce, să mă ia cu ele în lumea celor drepţi. Ar fi fost păcat, într-un fel, pentru că nimeni n-ar fi ştiut motivul sacrificiului meu nebun... Până la urmă, a devenit ceva incontrolabil. Nu mă mai puteam opri din plâns, şi, drept urmare, mi s-au umflat ochii, pleoapele, faţa. Eram desfigurată, de nerecunoscut ! Trebuia să-mi ridic pleoapele cu mâna, ca să pot vedea.

Când am mers la şcoală, şi am fost întrebată ce-am păţit, am motivat că am avut dureri mari de cap, ceea ce era, într-un fel, adevărat, şi la propriu şi la figurat.

Între timp, durerea mea s-a mai atenuat şi am căzut într-un fel de butoi cu melancolie, aşteptând ziua când se va întâmpla evenimentul, cu aducerea pe lume a următorului bebeluş.

19 iul. 2008

Ion

Când s-a născut următorul copil al mamei mele, Ioan, am început să fiu furioasă, plictisită să am doar fraţi, şi nici o soră. Mai ales că am cam început să pricep cum apar copiii pe lume, şi nu-mi mai convenea să o tot văd pe mama însărcinată. Doream să fiu şi eu alintată de mămicuţa mea, dar nu prea mai aveam loc de cei mici. În plus, eu trebuia să am grijă de ei, să îi leagăn, să-i hrănesc, să renunţ la orice libertate a mea pentru ei. Mi-ar fi plăcut să mă joc cu alţi copii, să am timpul meu, numai al meu. Nu aveam păpuşi sau alte jucării, ci doar jucării vii, frăţiorii mei, care plăngeau, se băteau, făceau pe ei .

Pe Ioan, era cât pe ce, să-l găsească mama "rece", cănd a venit acasă. Eu i-am timis pe cei doi fraţi, să-mi aducă apă minerală-"acră"- de la izvorul de lângă Hoaşca, şi, cum ei nu se grăbeau să se reîntoarcă, am plecat după ei, lăsându-l pe cel mic culcat în troacă. El s-a zbătut sărmanul şi s-a întors troaca peste el, mai, mai să se sufoce.
Doamne, ce bun ai fost, că ne-ai apărat de la primejdii, ce ne-ar fi fost fatale şi nu i-ai făcut inimă rea mămicii mele dragi, care ne iubea atât de mult, dar nu avea ce face, trebuia să meargă la muncă şi să ne lase singuri acasă !

Fascinatie

Orice copil este îngrozit cand talazurile focului ceresc se năpustesc din înălţimea vazduhului peste Pământ.
O spaimă de moarte cuprinde pe oricine…

Nu la fel era şi cu mine, la începutul copilăriei mele, când rămânem singură acasă cu frăţiorii mei, iar mama era plecată dis-de-dimineaţă, la lucrul holdelor, şi se întorcea seara târziu. De multe ori, răsărea luna până ajungea ea acasă, sărmana!

Eram fascinată, când geamurile camerei se luminau din cauza fulgerelor şi a trăsnetelor, iar eu cântam şi mă veseleam de splendoarea focului divin.
Nu mă temeam atunci de deslănţuirea superbă a naturii, ci mai târziu, peste ani, când aproape că am fost ridicată de suflul unui trăsnet, eu aflându-mă, prima dată, pe prispa casei vechi, acoperită cu paie, a bunicii mele.
A doua oară, eram în şură când a tăsnit undeva, aproape, şi am avut aceeaşi senzaţie. De atunci, a început un lung calvar pentru mie, în acest sens, având o angoasă nebună, la manifestarea electrică a naturii. De-a lungul vieţii, nu am reuşit să scap de acest coşmar.

Nu pot pleca la o serbare câmpenească, de teama că s-ar putea isca furtuna din senin. Aveam o grădină situată în afara oraşului, şi mi-ar fi plăcut mult s-o lucrez, dar, de multe ori, pe când să plec la grădină, priveam cerul şi văzând câţiva nori, nu mai plecam, gândind că va fi furtună, şi voi fi în situaţia de-a suporta teroarea acelor clipe pe care ţi le dau furtunile iscate din senin, şi nu ai unde să te adăposteşti.
În final, am vândut acest teren doar pe acest motiv, al fricii.

27 iun. 2008

Triste amintiri

Când am ajuns la maternitate,unde era internata mama meaca să-l aducă pe lume pe Dănuţ, cel mai mic dintre fraţii mei-băieţi-, mi s-a apus, fără nici o pregătire prealabilă, cum se face de obicei, în asemenea situaţii, că mama a murit. La auzul acestei cumplite veşti am leşinat în faţa spitalului, unde am zăcut minute bune, fără să mă ridice cineva şi să-mi dea primul ajutor. Nu ştiu cât am stat în stare de leşin. Mi-amintesc doar că, la un moment dat, am zărit-o pe mami la geam şi m-a strigat. Of, Doamne, cred că a fost clipa sublimă din viaţa mea! Lumina zilei a devenit mai intensă, soarele mai bucuros pe cer, eternitatea s-a oprit pentru o clipă, din mersul ei firesc, pentru a asista la sărbătoarea acestui copil, care eram eu.

Mama avusese o naştere foarte dificilă, şi chiar era să-şi piardă viaţa, de aceea fusese confundată cu o femeie de la Bârsău, care murise în acele zile. Ea nu a putut să coboare la mine, să mă îmbrăţişeze, ci am vorbit cu ea de la fereastră şi mi-a spus că frăţiorul meu, Dănuţ, plânge întruna, de la naştere. A şi murit sărmanul, la scurt timp. Avusese ceva la cap, o ruptură de vase, în urma eforturilor depuse de mama în timpul travaliului dificil.

Spre ruşinea şi remuşcarea mea, de mai târziu, nu am regretat moartea acestui copilaş. Nu am vărsat o lacrimă după el! Cât de mult te poate îndobitoci o traumă, ca cea pe care am suferit-o eu, în acele clipe de leşin în faţa maternităţii?! Ba chiar, am simţit o uşurare, la gândul că mama poate avea un răgaz, după atâtea sarcini epuizante... Ce mult mi-ar plăcea să fi trăit şi el ca să-l iubesc la fel de mult ca pe fraţii mei! de acum!

Am fost coborati din tren

După ce am ajuns în Germania, a trebuit să schimbăm trenul. Ne-am urcat într-un tren, dar ar fi trebuit să luăm tichete speciale. Când a venit conductorul neamţ, ne-a făcut să ne dăm jos la prima staţie, să schimbăm bani româneşti pe mărci germane şi să plătim tichetul.

Cu chiu cu vai, am ajuns în Franţa. Toată lumea ne trata cu multă atenţie. La Paris, a trebuit să schimbăm gara cu alta, care ducea la Blois, unde era destinaţia noastră aproape finală. Până am schimbat valuta, până ne-am orientat la ce linie era trenul nostru, am pierdut destul timp, şi, când am ajuns în gară, eu am apucat să urc în trenul ce ducea la Blois, iar bagajele mele, şi ceilalţi însoţitori ai mei au rămas în gară. Nu aveam nici măcar biletul. Noroc că francezii erau foarte sensibili faţă de noi, care veneam dintr-o fostă ţară comunistă, şi ar fi făcut orice pentru noi.

Când am ajuns la Blois, am telefonat şefului Asociaţiei de înfrăţire dintre Vineuil şi satul meu. I-am spus ce mi s-a întâmplat, şi cum i-am lăsat pe ceilalţi compagnoni ai mei la Paris. Bietului om i s-a pus un nod în gât, când a auzit de o asemenea ispravă. Când a ajuns el la Blois, ce era la o distanţă de 5 kilometri de Vineuil, a sosit şi trenul de la Paris cu consătenii mei.
Ce ne-am mai amuzat de aventura noastră!

Peripetii

Să vă povestesc cum am plecat eu cu un grup de săteni în Franţa.
Era în ’90. După multe eforturi şi la insistenţele unui grup din satul meu, cu multă strângere de inimă din cauza necunoscutului în care mă aventuram pentru prima dată, în afara graniţelor ţării, am purces la drum. Numai că nu mai apucasem să îi anunţ pe cei din Franţa, fiindcă tocmai atunci, liniile telefonice erau defecte. Nici cei din Franţa nu aveau habar de plecarea noastră, pe care o tot contramandasem, deoarece nu aveam minimum de valută necesară. Deci, iată-ne în tren, eu cu alte zece persoane, printre care şi doi copii.

Prima oprire a noastră a fost în Praga, unde a trebuit să schimbăm gara, şi, astfel, am pierdut legătura cu trenul de Franţa. Am stat o zi întreagă în gară, ne-am mai plimbat prin centru, fiind uimiţi de curăţenia ce domnea peste tot, şi în special la toaletă, în gară, unde erau vaze cu flori, feţe de mese şi nici urmă de miros de wc.
Era primul meu contact cu o alta tara.

19 iun. 2008

18 iun. 2008

7 iun. 2008

Meditati!

De ce se poartă oamenii cu atâta cinism, josnicie, ipocrizie in imprejurarea unei infidelitati? Ar putea sa spună, ori el ori ea, adevărul: "Da, îl-o-iubesc! Asta e situaţia, vă place sau nu vă place ! Pa şi pusi!"

Îl pui pe cel de-al treilea să se şi autocondamne, după ce că tot el este victima acţiunilor tale, să se dea cu capul de pereţi, pentru că a îndrăznit să facă curvă, pe ceea care este, de fapt, şi să îi ceară scuze.

Oare de ce este atâta laşitate, în astfel de cazuri, într-o relaţie în trei? Voi, dragile mele, cum aţi proceda? Sper că v-aţi făcut o idee despre ce se citeste printre randuri, şi că ar fi educativ sa va ganditi la ceea ce am insinuat eu aici, nu? Vă dau temă de casă, ca să puteţi medita si sa va spuneti parerea!

6 iun. 2008

Inca o palma...



Încă o palmă dată orgoliului meu ! Eram abia la început…Câte nu aveam să mai sufăr! Mi-am zis, în sinea mea: " Fetiţo, ce s-a întâmplat cu tine, nu te mai recunosc, unde-i mândria ta proverbială? Erai implacabilă, când era vorba să-ţi ştirbeşti, câtuşi de puţin, orgoliul, şi acum, parcă eşti altă fiinţă"!

3 iun. 2008

La vot

Nepotica mea, Oana


O dulceata de fata!
Asta e scumpa mea nepoata.

Nepoti

2 iun. 2008

Eram tare mandra...

Deci, scumpul meu frăţior suferea, la această vârstă fragedă, de chinurile dragostei. Prietena lui cea scumpă era tare geloasă, se mai certau, ca orice cuplu de îndrăgostiţi, şi el suferea şi plângea de mama focului pe umărul meu, vrând chiar să se sinucidă, la un moment dat. A început să scrie versuri şi să înveţe şi mai bine ca până atunci. Era liderul clasei, dar şi al şcolii, iar profesorul de matematică îmi spunea că nutreşte un adevărat respect pentu Ştefan.
Ce mândră eram de acest frate cu totul special, superdotat, îndrăgostit şi îndemânatic foc

Nazdravanii

Ştefan era cel mai poznaş frate al meu.

Pe la vârsta de 8 ani s-a jucat cu chibriturile în grădină şi a dat foc la claia de lucernă, ce era a bunicii mele. Ea avea gospodăria ei, aparte de a noastră. Noroc că nu s-a extins focul la casă,aflata foarte aproape.

Altă dată, având un cuţitaş cu vârf ascuţit în buzunar, s-a jucat prin grădină, a căzut, iar cuţitul i-a intrat în burtă, în partea dreaptă, de puţin, neatingându-i ficatul. A fost internat la spital, la Simeria.
Când a fost în clasa a VI-a, s-a îndrăgostit de o colega de scoala, o fată mai mică cu un an ca el. A fost un amor celebru în şcoală, cunoscut chiar de profesori, şi acceptat, pentru că erau inteligenţi amândoi, premianţi şi mult prea îndrăgostiţi.
Şi peste ani, unii profesori şi-au adus aminte de acest episod din viaţa şcolii. Fratele meu mi se confesa în legătură cu această idilă.

Oameni saraci

Apropo, de oameni săraci ! Mi-amintesc şi de sărmanul Monu, un cerşător, care venea des pe la noi şi de care îmi era tare frică, fiindcă nu putea vorbi şi avea o privire de om nebun ! El îşi arunca hainele, de multe ori, fiindcă făcea pe el. Ilie era un alt om sărac, orb, ce circula dintr-un sat în altul, condus de un biet animal, singura lui avere, un măgar, cu care venea adesea la noi, spre ciuda bunicii mele care nu suporta nici un cerşetor, pe la noi, în timp ce mama îi proteja pe toţi, şi, mai ales, pe săracii din satul ei, Vărmaga-ai lu’ Plutu, Verjiloaia, etc. În această privinţă, şi eu eram pe vremuri, la fel ca buna mea. Nu suportam săracii la uşa noastră, şi tare o mai necăjeam pe mami, pe acest motiv, fiindcă ea, deşi avea o,, brudină'' de copii-cum comentau vecinile răutăcioase-, era foarte receptivă la neajunsurile altora, şi, din puţinul ei, dăruia şi celor mai oropsiţi ca noi.

Stefan-urmare

Năzdrăvanul de Ştefan era născut în aceaşi zi şi lună cu mine, şi semăna leit cu mine. Acelaşi fizic-ochi mari, verzi, nas borcănat, puţin în vânt, păr blond roşcat, gură mică cu buze cărnoase, înălţime medie, trup subţirel- şi aceleaşi trăsături de caracter- inteligenţă, supersensibilitate, plâns în vârful nasului, introspecţie.
Eu-înclinaţie pentru activitatea literară-el, şi pentru invenţii şi latura practică a lucrurilor. Ce mai, dacă am fi putut fi consideraţi gemeni, la o astfel de distanţă, ca vârstă, noi am fi fost gemeni.

Am uitat să vă spun că noi, atât eu cât şi el, semănăm cu mami.
Trăia în satul nostru o femeie cerşătoare, Mărica lu’ Cobaş, care îi spunea mamei că ,,băiatul ăla urât, care seamănă cu ea- cu mama- a tras harăngul după ea'', după Mărica. Aşa o necăjeau oamenii pe sărmana femeie, făcând semnul tragerii clopotului de la biserică, când o întâlneau.
Ea injura si arunca cu pietrii dupa nastrujnici...

1 iun. 2008

My son


In excursie.

31 mai 2008

Gabita


Gabita-nepotul Mirelei

O raza, Getuta

Nu am putut să mă bucur prea mult de frageda ei pruncie, eu fiind cu 12 ani mai mare ca ea, deoarece eram plecată, în cea mai mare parte a anului, la şcoală, la noi în sat, neexistând ciclul gimnazial.
Getuţa, aşa era numele ei, pe care eu l-am ales, era foarte ataşată de mami, şi, când pleca mama undeva, ea plângea de mama focului, încât nu o dată, a leşinat. Probabil, făcea spasmul plânsului şi-şi pierdea suflul şi conştienţa, dar cine ştia, pe atunci, de aceste fasoane, atât de cunoscute în zilele noastre?
Timpul trecea, şi, ca orice jivină de pe faţa pământului, şi evoluţia fizică şi psihică a acestui copil îşi urma firescul lui. A devenit o copilă foarte frumoasă. Era singura, dintre fraţii mei, blondă, cu ochii albaştri, năsucul subţire, cu o formă perfectă, la fel ca al tatălui meu, dar tenul era închis la culoare, încât era aproape creolă, o combinaţie perfectă pentru orice om, mai ales, în virtutea preferinţelor mele. Deşi era destul de rahitică, părinţii mei neavând vacă cu lapte, iar mama nu cunoştea ce înseamnă tratament pentru sarcină, se profila la orizont o fetişcană, care avea să rupă multe inimi, cu frumuseţea-i răpitoare.

Ea însă era foarte rece cu băieţii, dar cu atât mai mult, probabil, foarte râvnită. Avea doar 1,56m., dar nu au lipsit curtezanii din preajma sa. Cum era o fire extrem de sensibilă şi cu bun simţ, nu ar fi rănit pe nimeni prin atitudine sau vorbe, şi accepta orice compliment sau manifestare, dacă nu friza bunul simţ.
A crescut cu frica lui Dumnezeu, şi mergea în fiecare duminică la biserică. Nici nu ar fi putut face altfel, deoarece mama mea, în fiecare duminică dimineaţa, mergea şi îi bătea la uşă, întrebând-o:
-Getă, tu mergi la biserica?

Era aceeaşi întrebare, de-a lungul duminicilor şi anilor. Sărmana mama voia ca măcar noi, fetele, să mergem la biserică, de unde nu a lipsit nici ea, niciodată, atât timp cât a fost în putere. Chiar dacă avea musafiri în casă, un mort de îngropat, Dumnezeu era pe primul loc în sufletul şi atitudinea ei. Eu mă mai revoltam de multe ori, o făceam să plângă, dar, apoi, sufeream nespus, numai că situaţia se repetea iar şi iar, fără ca eu să îi cer iertare măicuţei mele dragi, ba mai mult, aveam pretenţia să nu mă cotrazică, să am eu ultimul cuvânt.

O raza,sora mea

După ce moaşa din sat, Ana, a spălat-o, şi au adus-o la sânul mamei, au văzut că era un copil de o frumuseţe răpitoare.

Era blonduţă, cu ochii ireal de mari, albaştri, şi cu o pată minusculă, cafenie pe ochiul drept. Deci era însemnată. Oare era ceva de bun augur sau de rău? Viitorul avea să ne dumirească în acest sens.

Cum mama era prinsă de atât de multe treburi din gospodărie, şi mai trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai ei, nu îi mai rămânea prea multă afecţiune de arătat, cel puţin în aparenţă, acestui odor, pe care eu am aşteptat-o de la primele sarcini ale mamei mele, dar ea adusese pe lume, după mine, doar băieţi, şi nici o fată.

O raza...

După ce moaşa din sat, Ana, a spălat-o, şi au adus-o la sânul mamei, au văzut că era un copil de o frumuseţe răpitoare.

Era blonduţă, cu ochii ireal de mari, albaştri, şi cu o pată minusculă, cafenie pe ochiul drept. Deci era însemnată. Oare era ceva de bun augur sau de rău? Viitorul avea să ne dumirească în acest sens.

Cum mama era prinsă de atât de multe treburi din gospodărie, şi mai trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai ei, nu îi mai rămânea prea multă afecţiune de arătat, cel puţin în aparenţă, acestui odor, pe care eu am aşteptat-o de la primele sarcini ale mamei mele, dar ea adusese pe lume, după mine, doar băieţi, şi nici o fată.

O raza

Într-o iarnă geroasă, cu zăpada care ajungea până la ferestrele caselor, când cea mai mare plăcere din lume, ţi-o dă un foc bun în soba care duduie, a venit pe lume un boţ de om, care abia a scos câteva sunete la contactul cu lumea haină, prevestind, într-un fel, că nu îi va fi uşor să trăiască în această lume ostilă pentru unii, iar pentru alţii, cărora soarta le surâde, este numai primăvară, metaforic vorbind.

Era cea de-a şaptea sarcină a mamei mele. Vlăguită de forţă, de minerale, de vitamine, după sarcinile anterioare epuizante, a mai rămas prea puţin din zestrea fizică a mamei mele, pentru acest pui de om, care venea pe lume, ca să-şi înceapă odiseea, şi nu era prea înzestrată cu putere, din perioada intrauterină. Nu este de mirare că era atât de plăpândă, încât părea aproape nepământeană.

30 mai 2008

Eu, la revolutie

Seara, am auzit că un grup de terorişti de la Timişoara se îndreaptă spre oraşul nostru. Nu mai ştiu de unde a venit informaţia, pentru că era o nebunie cu zvonurile, care de care mai alarmante.

M-am speriat foarte tare, mai ales că, noi locuim la variantă, vizavi de gară, pe unde ar fi fost, în mod sigur, în opinia mea, traseul teroriştilor. Dacă ocupau gara, care este un punct strategic în orice localitate, cu siguranţă, ocupau şi blocurile din vecinătate, sau luau ostateci.

Chiar mă gândeam la un plan de baricadare, într-o cameră din apartament, care nefiind spre şosea, cu greu ar fi putut ajunge gloanţele. În cele din urmă, mi-am zis că mai bine ar fi să merg la cineva care stă mai în centru. Deci, am plecat cu copiii la un prieten bun al lui Carin, unde intenţionam să rămânem peste noapte, dar, în cele din urmă, ne-am întors acasă, cu moartea în suflet.
Ne-am culcat, dormind iepureşte, şi, la cel mai mic zgomot, mă trezeam.

Cum am perceput revolutia...

La birou, sotul meu s-a răzbunat pe portretul tovarăşului, luându-l de pe perete, şi dând cu el de podea. L-a făcut ţăndări! Acumulase atâta ură împotriva tovarăşului, încât, dacă nu a avut curajul să-l atace altfel, măcar aşa, s-a răzbunat. Deşi, la drept vorbind, trebuia să îi fie recunoscător, că l-a ajutat să aibă o facultate, prin bursa acordată, şi-a făcut un apartamenmt, pornind de la zero, etc.

Oleg, fiul meu, voia să meargă în centru, să ceară o armă, pentru a se duce la H, unde se dădeau lupte. După multe rugăminţi ale mele, a renunţat, dar s-a dus totuşi în centru, spre neliniştea mea. L-am trimis pe soţul meu să meargă după el, să-l urmărească, ca să nu facă vreo prostie, ori să intre în vreo încăierare şi apoi să spună că este erou al revoluţiei, aşa cum au făcut destui semeni de-ai noştri.

Eu, spre ruşinea mea, aveam o teamă viscerală de tot ce se întâmpla, încât nu am ieşit din casă ! Aveam impresia că, după orice gard viu sau bloc, se ascunde un om înarmat, care mi-ar pune viaţa în pericol.

Cum am trait revolutia...

Mi-era o teamă cumplită! Nu aveam pâine în casă şi nu îndrăzneam să merg nici măcar până la alimentară, ca să cumpăr.

Priveam la televizor evenimentele, ca tot omul din ţară, şi nu numai… Când l-am văzut pe Mircea Dinescu, în ţinuta aceea, cu care nu eram obişnuită, la oamenii publici, care erau mereu la cravată şi costum, am avut o senzaţie de teroare, gândindu-mă că au înlăturat pe Ceauşescu Nicolae, dar a încăput ţara pe mâna unor vagabonzi care au luat puterea.

Încetul cu încetul, auzind discursurile celor care se tot perindau pe post, am început să mă mai liniştesc. Unii dintre vorbitori erau chiar caraghioşi, prin discursurile bombastice şi prin servilismul lor, ce ieşea în evidenţă, în faţa celor, cu care credeau că trebuie să se pună bine, aşa cum l-am perceput eu, atunci, pe prezentatorul de ştiri, al cărui nume l-am uitat.

Eram într-o stare de surescitare maximă, şi doar pastilele de Rudotel, care erau tare la modă, pe atunci, mă mai linişteau.

Naiva

Baietii mei, ca orice copii de seama lor, nu erau nici foarte răi, dar, cum adolescenţa nu este uşor de trecut, îmi creau şi ei probleme, ca oricărui părinte.
Începeau fel de fel de tentaţii pentru ei. Oleg, cum aveam să aflu mai târziu, era mare maestru al pokerului! Când am aflat eu, el îşi făcuse deja ucenicia, şi multe lacrimi au curs din ochii mei, ca din nişte izvoare diluviene, din cauza acestui joc nenorocit! Carin, care era mai introvertit, nu-mi crea probleme majore, sau ştia mai bine să mascheze adevărul, având mai mult "noroc".
Eu eram toată ziua acasă, după serviciu, îndrăgostită nebuneşte de aspirator, de maşina de spălat, de cratiţă, etc. şi de televizor, atât cât erau programele de "bogate" în acele timpuri. Citeam foarte mult. Făcusem rost de SAS-uri, în limba franceză, şi le citeam pe ascuns, de asemenea, alte cărţi care erau interzise înainte de ’89.
Va urma

29 mai 2008

Iosif, nascut dupa mine

Al doilea frate al meu a fost Iosif, pe care era cât pe ce, să-l nască la câmp, la cules de porumb.

Mi-amintesc că aveam doar doi ani şi jumătate, când îl legănam, aşezat într-o troacă de lemn. Nu ştiu ca vreunul din fraţii mei să fi avut leagăn. Mama pleca adeseori la lucrul câmpului, iar tata rămânea acasă, să facă var la varniţă. Pregătea piatra de var–o mărunţea-, apoi, încărca varniţa, care era lângă casă, pe Omeag, unde erau trei vărniţi- a noastră, a lui Săbin-Ouţa- şi a lui Sâcu. După ce varniţa era clădită i se dădea foc pietrei de var, care ardea toată noaptea.
Veneau să îi ţină de urât celui care era la varniţă, mai mulţi vecini care depănau diverse poveşti, uneori despre strigoi.

Aşa făcea o vecină, Treja, o femeie bătrână ce nu a fost măritată niciodată. Fiind singură şi frustrată, inventa poveşti de ţi se scula părul în cap, mai ales mie care aveam o imaginaţie bogată şi nu stăteam prea bine cu nervii.

Cum am venit pe lume

M-am născut într-un sat vecin,în casa unei rudenii mai îndepărtate, zisă a lui Portăric, unde se afla, din fericire, şi o moaşă, care i-a dat ajutor mamei mele, să mă aducă pe lume.

Ea plecase cu carul cu var, împreună cu tatăl meu, să-l ducă la târg, neştiind că i-a venit sorocul să nască.

Mai nou, mama şi-a amintit că, totuşi, m-a născut în casa unei femei, Loti, care locuia în alt sat. Deci, o altă versiune a venirii mele pe lume…
Povesteşte că a plecat dis-de-dimineaţă, pe la 3, ca să ducă var la oras, numai că, ajungând în satul vecin, i s-a făcut rău. A vrut să se întoarcă singură acasă, pe jos, dar Doda, un vecin, ce ducea şi el var, i-a spus să stea tata cu mama, că duce feciorul lui carul cu var la oraş.

Au intrat in curtea lui Loti, apoi în casă. Ei dormeau. Soţul femeii s-a dat jos din pat, a adus nişte preşuri din grajd, -curate-după spusele mamei, le-a aşezat pe jos, şi acolo, am venit eu pe lume! Seara, s-a întors tatăl meu de la oraş, şi m-au dus acasă, in car.
-Mamă, m-ai spălat după ce m-ai născut?, o întreb eu curioasă.
-No, spălat! Te-am şters cu nişte cârpe si te-am spălat când am ajuns acasă, seara!

Cam aşa a născut mama mea pe aproape toţi copiii ei, pe drum, la câmp sau acasă, asistată de moaşa Ana, vecina noastră.

Eu in persoana

Imediat după ce a avortat, mama a rămas însărcinată cu mine. Şi aşa m-am născut eu, Mărioara, nume dat după cel al unei vecine, Mărioara lui Sâcu.

Acest vecin, zis Sâcu, a murit în urma unei altercaţii cu ginerele său, Relu lui Mitru lu’Cula, care l-a lovit cu un par în cap, crăpându-i ţeasta. A murit după câteva zile de agonie. A fost ceva neobişnuit în lumea satului, şi s-a dus vestea în toate satele din împrejurimi. Se pare, spuneau gurile rele, că cearta dintre cei doi a izbucnit din cauza Ilenei, soţia mortului.

Ginerele a fost condamnat la ani grei de temniţă, dar s-a prăpădit la scurt timp, fiind omorât accidental de un vagonet, în mină, unde îşi ispăşea pedeapsa.

Putem trage concluzia că, de multe ori, o femeie poate potoli un foc în familie, cum a făcut mama mea, de atâtea ori, sau, cum se întâmplă, de cele mai multe ori, poate duce, prin nesăbuinţă, la dezastre cu pierderi de vieţi omeneşti şi schimbare de destine a unor generaţii întregi.

Vieti spulberate

Mama a născut, la început, două gemene, Ileana şi Măriuţa, prematur, care au murit imediat după naştere. Le-a îngropat în spatele coteţului, unde este acum bucătăria noastră de vară.

Cred că mama le-a avortat, pentru că lucra foarte mult la căratul pietrei de var, tata ocupându-se cu vărăritul. În timpul sarcinii, mama a tuşit mult. Rămăsese cu o tară din tinereţea ei, de când era să moară de aprindere de plămâni. Fiind însărcinată, ea a tuşit atât de tare, intr-o zi, încât a simţit că i s-au rupt apele şi a avortat.
Fetiţele erau vii, au trăit cam o oră. Nu erau incubatoare ca astăzi. Deşi era o fiinţă slabă, scundă, prost hrănită, era pe deasupra şi foarte gingaşă la mâncare, dar a lucrat enorm de mult şi de greu în viaţa ei. Mă miram, adesea, cum mai rezistă, draga de ea

Mama ne povesteşte des de aceste prime creaturi din viaţa ei de femeie, pe care le visează periodic. Visul era cam aşa:
-Să vă facă mama nişte hăinuţe?, ar întreba mama pe fetiţe.
-Aici, în pământ?, răspund ele. Şi visul se repetă destul de des.

Constantin

Alt frate al mamei a fost Constantin, un băiat superdotat, mai mare cu un an ca şi mama mea.
El era mândria familiei, învăţînd foarte bine la şcoală şi având o îndemânare practică, ieşită din comun. Având doar şase ani, a construit un război de ţesut în miniatură, cu absolut tot ce trebuia. Avea o inteligenţă nativă mult peste medie, la un copil din mediul său de viaţă. S-a îmbolnăvit, la vârsta de 12 ani, de apă la plămâni, deoarece a alergat după o vacă nărăvaşă, cu care era la păşune.
L-au dus la spital, dar nu s-a mai putut face nimic pentru copilul genial. Toţi medicii, care l-au tratat, erau uimiţi de acest copil care era o adevărată enciclopedie, lucru destul de neobişnuit, de altfel, când copiii nu aveau posibilităţi de instruire ca şi astăzi, şi totuşi, acest copil ştia foarte multe lucruri.

I-a auzit pe medici spunând că dacă mai face apă in corp, nu vor mai putea să-l salveze. El a auzit acest lucru, fără ca medicii să-şi dea seama, şi, după ce l-au externat, într-o zi, stătea în grădină să păzească un bou, care era şi el bolnav. Copilul era foarte trist şi abătut şi buna l-a întrebat dacă îi pare rău de bou. Copilul a suspinat, si buna a înţeles că nu de bou îi părea lui cel mai rău, ci de el însuşi, simţind că îi vine şi lui sfârşitul.

Buna Lina

Când eram noi copii mici, ne petreceam mult timp la buna, la Vărmaga, un sat situat în fund de lume… De acolo nu se merge mai departe. Avea buna o curte mare, plină cu iarbă, pe unde treceau cu carul toţi cei ce voiau să meargă la Măguri sau la alte terenuri pe care le aveau şi pe acolo era singurul loc de acces.

Vecinul ei era Augustin a lui Nuţu, de care o despărţea un firicel de apă, peste care era un gărduleţ cu un pârleaz deasupra. O să ţin minte toată viaţa acest locşor ce mi-a încântat copilăria

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu matern, Petru, care avea puternic înrădăcinată în sânge, patima fumatului, care i-a şi fost fatală. Mama îmi povestea multe despre tatăl ei, care a murit destul de tânăr, neputând renunţa la viciul ce-l devora, deşi şi-a propus de nenumărate ori, şi ştia că îi va aduce sfârşitul.

28 mai 2008

Mama

Mama spunea mereu, cu mândrie, că noi, copiii ei, am făcut o sută de ani de şcoală, în total, şi nu greşea cu nimic, draga de ea.
Îi datorăm aceste succese ale noastre şi îi mulţumim pentru sacrificiul ei, pentru că nouă ne dădea părţile bune dintr-un pui, iar ea mânca gâtul, capul sau chiar ghearele
Ea a fost şi este, încă, creierul acestei familii numeroase. Ea a dus greul în gospodărie şi a fost promotorul realizărilor noastre, pe când tata, scumpul de el, era executantul muncii fizice, brute, istovitoare, pe care o făcea cu drag, fără să comenteze, vreodată, dorinţele mamei.
Ei nu au făcut niciodată diferenţă între noi, copiii lor, şi intre cei care ne-au devenit jumătăţi, pe care îi iubeau, îi respectau, se rugau pentru ei şi îi apreciau.

25 mai 2008

Prea tarziu...

Abia după înmormântare, am realizat că totul s-a dus şi este iremediabil pierdut. Am început să plâng, fără a mai avea control, la disperare, şi au început remuşcările că nu am făcut destul pentru el. Dacă ar fi zăcut mai mult timp pe pat, ar fi fost mai uşor de suportat, m-aş fi obişnuit cu ideea dispariţiei iminete, dar aşa, nici azi, după ani, la 29 iunie, 2005, nu mă iert că nu am făcut totul… Nici scuza că eram şi eu foarte bolnavă şi internată, nu este suficientă pentru mine. Chiar dacă lucrurile au intrat în firescul lor, după aceea, pentru ceilalţi, eu tot nu mă pot obişnui cu ideea.

Este interesant că nu l-am visat defel…

Sfarsit!-continuare

În acele momente disperate, a intrat în salon o femeie, pe care o cunoşteam, care avea o Biblie în mână. Ca prin farmec, tata s-a liniştit, a rămas cu ochii aţintiţi la ea, şi-ntr-un minut, şi-a dat duhul, eu fiind la o orecare distanţă de el, fiindcă m-a luat cu leşin. Eram împietrită, nu puteam să dau o lacrimă…
A venit şi Dadi,fiul meu, înainte, întâlnindu-se cu femeia cu Biblia, pe scări, care i-a spus că vine de la salonul x…şi că bunicul lui a murit. Bietul copil a rămas siderat! Voia chiar s-o ia la palme pe femeia respectivă, considerând că spune prostii.
Am lăsat pe Dadi şi pe tatăl său, care venise între timp, şi am plecat la secţia mea, mi-am luat sedativele şi m-am culcat, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Vă vine să credeţi cât eram de bulversată, şi cum am reacţionat?! Exact pe dos, de cum procedează un om normal.
Eram după trei săptămâni de tratament la pshiatrie. Nu-mi venea să cred că este adevărat, ba chiar refuzam să cred, sperând, până în ultima clipă, într-o minune a învierii, pe loc.

Sfarsit!

Eram doar eu cu tata în salon, şi cu un singur băiat. Era şi zi de sărbătoare-Sf. Petru şi Pavel-, iar ceilalţi pacienţi erau prin curte, fiind răcoare, după o zi călduroasă, pe la orele 20.

Tata se ruga în limbi către Dumnezeul căruia I-a slujit toată viaţa lui, cu credinţă şi devotament.

Fiul meu, Dadi, care fusese pe la el, a plecat până acasă, urmând să revină, cât mai repede, ca să stea cu bunicul în timpul nopţii…N-a mai apucat să-l găsească viu, deoarece, între timp, agitaţia lui crescuse. Asistenta de serviciu i-a adus un diazepam. A venit şi doctoriţa care era de serviciu la Urgenţă, şi l-a întrebat ce-l doare. Tata a răspuns că nimic, doar ameţeşte. L-a consultat, m-a chemat afară din salon, şi mi-a spus să mă aştept la ce este mai rău.

Cum s-a stins-continuare

În acelaşi timp cu tatăl meu, eu am făcut o nevroză foarte urîtă, şi nu puteam să înghit aproape nimic. M-am internat la spital, şi timp de trei săptămâni nu am mai văzut de tatăl meu, a cărui stare s-a agravat. M-am învoit de la spital pentru 24 de ore şi am mers acasă. Soarta lui era pecetluită  Abia se mai ridica din pat. Nu-l durea nimic, dar ameţea. Eu m-am întors la spital şi am căutat să vorbesc cu medicii de la Interne, ca să-l internez. Am plecat cu Liliana, o bolnavă internată cu mine, împreună cu prietenul ei, ca să-l aducem pe tata la spital. Era luni, pe la amiază. Cu o zi înainte, duminică fiind, tati s-a străduit, cum a putut, dragul de el, să meargă la biserică, ca să ia împărtăşania. Avea să fie ultima, din viaţa lui…A mers pe picioarele lui până la drum, la maşină, dar, în timp ce ne îndreptam spre Deva, îi era foarte rău şi avea scurte pierderi de cunoştinţă. Când îşi revenea, se ruga întruna.
Am ajuns la Urgenţă, unde a fost dus cu căruciorul, i s-au făcut analize de sânge şi hemoglobina scăzuse la 6 mg. L-au trimis la Interne. Eu am mers la secţia unde eram internată- Pshiatrie- A doua zi, l-au pus la perfuzii, glucoză cu corecţie de insulină, ,,un pic de apă chioară'',cum avea să spună tata. După acest ,,tratament'' i-a fost foarte rău, având o stare de agitaţie inexplicabilă. Nu era nici un medic pe acolo, ca să îi dea ceva. Eu alergam de colo-colo, doar, doar, găsesc pe cineva să mi-l salveze!
A fost ghinionul lui, sărmanul! O dată a fost şi el la spital, dar n-a avut noroc
Erau Campionatele Mondiale de Fotbal, din anul 1998. Cine să se gândească la un biet bătrân, a cărui destin depindea de profesionalismul celor care au depus jurământul lui Hipocrate?

Cum s-a stins...

Înainte de a muri tatal meu, cu vreo jumătate de an, am mers acasă şi l-am văzut mai tras la faţă, fără rumeneala pe care o avea de obicei, şi i-am spus că nu-mi place cum arată, însă mama, care avea răspuns la toate, fiind foarte "ocoşă", mi-a zis că arată ca un bătrân, cum altfel!?

L-am dus primăvara, ca să-i facă mai multe analize, dar toate i-au ieşit prost, deşi nu-l durea nimic. Era totuşi atât de fericit în acele momente, cum nu-l mai văzusem Toată ziua, cânta în alte limbi, un cântec numai de el ştiut. Simţea, probabil, fără să-şi dea seama, că îi vine sfârşitul!
Vă spun altă dată urmarea, fiindcă nu mai pot continua de plâns...

Buni

Bunica mea paternala, Paulina, a făcut parte din cea mai veche şi mai bogată familie din sat, dar conjunctura vieţii i-a schimbat destinul.
A mai avut cinci fraţi, ea fiind cea mai mare- pe Alexandru- Şendruţ-, Sabin, Loghin, Ghenia şi Cornelia-, pe care i-a iubit mult de tot.
Ar fi putut fi o femeie realizată pe toate planurile, dar n-a fost să fie…Ursitoarele i-au fost potrivnice la naştere.

Pe omul ei, ,,americanul’’, al doilea barbat, dupa bunicul meu, nu l-a iubit şi s-a hotărât să revină în satul ei natal, împreună cu copilaşul ei iubit. Aici s-a recăsătorit cu Simion, un bărbat care a iubit-o mult, dar pe care ea l-a dominat toată viaţa. El era un om aspru în aparenţă, care înjura cât ţinea ziua, priceput la orice lucru, dar n-a realizat nimic în viaţă, nici nu l-a învăţat nimic pe tatăl meu, ci l-a dominat şi timorat.

Mama îmi povestea că în timp ce tata înjuga boii la car, moşul îi dejuga, iar ea, sărmana, trăia cu moartea în suflet, că mult prea răbdătorul meu tată va pune răbdarea în cui şi-l va altoi pe cel care îi călca demnitatea în picioare şi-l aducea la culmea disperării.

Dumnezeu a fost bun si n-a lasat sa se intample o astfel de tragedie in familia mea, datorita rugaciunilor fierbinti ale mamei mele.

23 mai 2008

Melancolica



Melancolie! Eu, trista si ganditoare.
Scumpii mei parinti, cei mai cumsecade oameni!
Surioarele mele, Geta si Tami, cand erau mititele.

Familie



Tata-fecior, eu,pistruiata, Tami, sora mea cand a terminat liceul.
Ce vremuri binecuvantate!

Familia-nunta lui Pit


Cea mai mare parte a fratilor mei.

21 mai 2008

Maiestrie divina


Cata maiestrie!

19 mai 2008

Familie



O parte din cei dragi ai mei.
Eu mireasa cu frumosii mei frati cand eru mici.
COPILASII MEI, CEI MAI DULCI PUISORI
ALTE PERSOANE DRAGI

Simion

De atâtea înjurături, într-o zi, lui Simion, bunicul meu vitreg, i s-a încleştat gura, nemaiputând să mănânce şi să vorbească câteva zile. Doar ochii putea să îi mişte. Părinţii mei îl întrebau dacă să se roage pentru el, iar el făcea semn, că nu. În cele din urmă, şi-a revenit, dar tot aşa de ,,burenos'' era la gură. Eu eram singura pe care o respecta, şi ce spuneam eu era literă de lege pentru el. Asta, după ce m-am certat foarte tare cu el, şi am reuşit să-mi impun voinţa. Nu-mi spunea pe nume, ci-mi zicea "doamna".

Şi eu am ţinut mult la el, pentru că am început să înţeleg că această asprime a lui era doar aparentă, iar în realitate era un om bun, victimă a mediului în care a trăit. Când a murit, l-am spălat ca pe un copil-, şi ca o bravadă de femeie, care suferea de mania teribilismului-, şi nu ne-a lăsat urât, nici mie, nici celorlalţi, cum ne aşteptam cu toţii.

Mamicuta mea

Mami are 87 de ani, dar e lucida ca la 40 de ani.
E mamicuta cea mai dulce de pe lume, pe care o iubim mult, noi, copiii ei, impreuna cu cei 13 nepoti.
Editare:acum are si trei stranepoti, si, in curand, va mai avea unul.

15 mai 2008

Mama



Mama mea este o fiinta deoasebita prin inteligenta sa nativa si prin modul de gandire.
Ea a reusit sa-si creasca si sa-si educe in mod exemplar cei sapte copii ai sai, dintre care, patru baieti.
Ii dedic aceasta melodie.

Ruga pentru parinti

14 mai 2008

camera incantatoare

 
Posted by Picasa

13 mai 2008

Steve

Cam la doi ani, după naşterea unui copil, mama rămânea din nou însărcinată, nedorind să se protejeze într-un fel, din cauza credinţei. Astfel, când eu aveam cinci ani, s-a născut cel de-al treilea frate al meu, Ştefan-Steve-. Pe el l-a născut în capătul Bârsăului.

De multe ori, mama mergea la câmp, la lucrul holdelor. Se întorcea foarte târziu acasă, când răsărea luna, pentru că terenul nostru era la vreo câţiva kilometri de sat. Eu rămâneam cu cei doi fraţi ai mei, cu toate că şi eu eram doar un copil, puţin mai măricel. Mai venea mătuşa Dotiţa, vecina noastră să-l înfaşe pe Ştefan. Eu îi dădeam să mănânce cu lingura mâncare, de te miri ce, ce putea draga mea mamă să pregătească, înainte de a pleca la holdă.

Tare mă mai enervam, deoarece ciorba se scurgea pe obrajii bebeluşului, că biberon nu aveam, pe atunci. Cred că mai mult suferea de foame sărmanul, fiindcă eu mă plictiseam să-l hrănesc. Nu vroia să adoarmă, decât după ce plângea. Eu am prins şmecheria şi îi făceam ceva, ca să plângă, şi apoi adormea.

Cred că numai Bunul Dumnezeu, la rugăciunile mamei, ne-a ferit să nu ni se întâmple o nenorocire ca să ne pierdem viaţa, deoarece, cea mai mare parte a timpului, eram singuri acasă !

"Ulitotca"


 In poza este nepoata mea, de sora.
De mică, eram tare năzdrăvană şi "uliţotcă" cum spunea mami, zicând că merg afară să fac ,,pişu'', dar o "tuleam"-fugeam-la nana Viorica, vecina noastră cu care m-am înţeles tare bine toată viaţa, ea povestindu-mi multe întâmplări de alcov, din viaţa ei sau chiar a mamei mele, care i se confesa, întâmplări pe care nu le prea pricepeam eu, la acea vârstă fragedă.


A ţinut minciuna cât a ţinut, dar, într-o zi, mama mi-a aplicat corecţia, aşa mică cum eram.
Simion, moşul meu vitreg, era să se bată cu mami din cauza mea, pe acest motiv. Moşul ridica coceanul de porumb, mama, cureaua de piele. Şi pentru cine, pentru o mucoasă mică. Asta fiind eu în persoană.